An-Nisa · 4:92

Versetul 92

Formularea araba arata ca o asemenea fapta nu trebuie sa se petreaca vreodata; nu se poate si nu este cu putinta ca un credincios sa-l ucida cu intentie pe alt credincios. Aceasta arata gravitatea interdictiei si faptul ca fapta este cu totul potrivnica credintei. Ea nu poate veni decat de la un necredincios ori de la un pacatos a carui credinta este foarte slabita si in privinta caruia exista teama de ceva si mai rau: pierderea credintei cu totul.

Credinta adevarata il opreste pe credincios sa-si ucida fratele cu care Allah a statornicit fratia credintei. Aceasta fratie cere sa-l iubeasca, sa-l ia drept prieten apropiat si aliat si sa-l apere de orice vatamare; iar ce vatamare poate fi mai mare decat uciderea? Aceasta este confirmata de cuvintele Profetului - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa: „Nu va intoarceti dupa mine la necredinta, lovindu-va unii altora grumazurile.³⁴” Relatat de al-Bukhari si Muslim.

Astfel se cunoaste ca uciderea este necredinta in fapte si cel mai grav dintre pacatele mari dupa asocierea de parteneri lui Allah.

Fiindca „Nu se cuvine unui credincios sa ucida un credincios” este o formulare generala, cuprinzand toate imprejurarile, iar credinciosul nu trebuie sa-si ucida fratele in nicio situatie, Allah excepta uciderea din greseala: „decat din greseala”. Cel care greseste si nu intentioneaza sa ucida nu este pacatos si nu a incalcat hotarele lui Allah. Totusi, fiindca a savarsit un lucru cumplit, a carui uratenie este de ajuns chiar daca nu a fost voit, Allah i-a poruncit ispasirea si plata diyah, adica a despagubirii pentru sange.

„Acela care ucide din greseala un credincios”, fie ca ucigasul este barbat ori femeie, liber ori sclav, minor ori adult, intreg la minte ori lipsit de discernamant, musulman ori necredincios - toate acestea sunt cuprinse de termenul general „acela care”. Acesta este unul dintre sensurile subtile ale folosirii aici a termenului arab „man”, adica „acela care”. Contextul ar fi permis formularea „daca il ucide”, insa aceasta nu ar fi cuprins tot ceea ce cuprinde „acela care”. Tot astfel, cel ucis poate fi barbat ori femeie, minor ori adult, asa cum arata folosirea unui substantiv nehotarat intr-o propozitie conditionala. Ucigasul trebuie „sa elibereze un sclav credincios” ca ispasire pentru fapta, din propria avere. Sclavul poate fi tanar ori batran, barbat ori femeie, sanatos ori cu un neajuns trupesc, potrivit parerii unor invatati.

Totusi, intelepciunea cere ca eliberarea unui sclav cu un neajuns trupesc sa nu fie valabila drept ispasire, fiindca scopul eliberarii este binele celui eliberat si dobandirea stapanirii asupra propriilor treburi. Daca el va pierde prin eliberare, iar ramanerea in sclavie ii este mai folositoare, atunci eliberarea lui nu este valabila drept ispasire. In plus, cuvintele „sa elibereze un sclav” pot arata ca acesta trebuie sa fie sanatos trupeste, fiindca eliberarea este spre folosul sau, nemaifiind silit sa munceasca pentru folosul altuia. Daca, din pricina unui neajuns trupesc, nu poate face o munca folositoare, eliberarea lui nu-si atinge scopul. Cugeta la aceasta si lucrul iti va deveni limpede.

In privinta diyah, aceasta trebuie platita de 'aqilah - rudele barbati din partea tatalui ale ucigasului - in cazurile de ucidere din greseala si de ucidere asemanatoare celei intentionate.

„Familiei lui”, pentru a le aduce mangaiere. Prin familie se inteleg aici mostenitorii, fiindca ei mostenesc ceea ce a lasat mortul, iar diyah intra intre lucrurile lasate de el. Regulile privitoare la diyah cuprind numeroase amanunte, lamurite in cartile de fiqh.

„In afara de cazul in care ei renunta la ea ca milostenie”, adica mostenitorii celui ucis il iarta pe ucigas si renunta la plata, iar astfel obligatia platii diyah se stinge. Aceasta ii indeamna sa-l ierte, fiindca Allah numeste fapta lor milostenie, iar milostenia este ceruta in orice vreme.

„Daca cel ucis este credincios, dar apartine unui popor dusman voua”, adica unor necredinciosi aflati in razboi cu voi, „atunci trebuie eliberat un sclav credincios” si nu trebuie platita diyah familiei sale, fiindca vietile si averile lor nu se afla sub ocrotire, atata vreme cat sunt in razboi cu musulmanii.

„Daca apartine unui popor intre care si voi este un legamant, atunci trebuie platita familiei lui diyah si trebuie eliberat un sclav credincios.” Aceasta tine seama de familia lui, fiindca ei se afla sub legamant.

„Acela care nu gaseste mijloacele”, adica nu are un sclav si nici bani de ajuns pentru a cumpara unul, fiind in stramtorare si neavand, dupa acoperirea cheltuielilor de intretinere si a nevoilor sale de baza, avere cu care sa rascumpere un sclav, „trebuie sa posteasca doua luni neintrerupte”. Nu are voie sa intrerupa postul in acest rastimp fara scuza. Daca il intrerupe din pricina unei scuze, precum boala, menstruatia si cele asemenea, continuitatea postului nu este stricata. Daca il intrerupe fara scuza, continuitatea este rupta si trebuie sa inceapa din nou.

„Drept cainta randuita de Allah”, adica drept ispasire pe care Allah i-a impus-o ucigasului si cale de intoarcere la El, randuita robilor din mila Sa si ca mijloc de ispasire pentru greselile si neglijenta care se pot ivi si care se intalnesc adeseori in cazurile de ucidere din greseala.

„Allah este Atotstiutor, Preaintelept.” Stiinta Sa este desavarsita si intelepciunea Sa deplina. Nimic, nici cat un fir de praf, nici mai mic ori mai mare, nu-I este ascuns pe pamant ori in cer, in vreun timp sau loc. Toate lucrurile se supun intelepciunii Sale, atat cele create, cat si legile randuite. Orice a creat si orice a legiuit se intemeiaza pe intelepciunea cea mai deplina.

Prin stiinta si intelepciunea Sa, El i-a poruncit ucigasului o ispasire potrivita faptei. Fiindca acesta a pricinuit pierderea unui suflet ocrotit de Legea lui Allah, se cuvine sa elibereze un sclav din legatura robiei fata de oameni, pentru ca el sa dobandeasca libertatea deplina. Daca nu poate elibera un sclav, trebuie sa posteasca doua luni neintrerupte, eliberandu-si astfel sufletul din robia poftelor si placerilor trupesti care il impiedica pe om sa dobandeasca fericirea vesnica si adorandu-L pe Allah prin parasirea acelor pofte si apropierea de El.

Allah a facut acest post indelungat si greu si a cerut sa fie neintrerupt. El nu a randuit aici hranirea saracilor, fiindca aceasta nu se potriveste acestei ispasiri, spre deosebire de ispasirea pentru zihar - forma de divort din Jahiliyyah in care barbatul ii spunea sotiei: „Tu esti pentru mine ca spatele mamei mele” -, care va fi explicata la locul ei, daca Allah voieste.

Din intelepciunea Sa, Allah a poruncit plata diyah pentru orice ucidere, chiar si din greseala, pentru ca aceasta sa fie o piedica si sa previna cazurile asemanatoare prin folosirea mijloacelor potrivite.

Din intelepciunea Sa, El a poruncit ca 'aqilah sa plateasca diyah in cazul uciderii din greseala, dupa consensul invatatilor, fiindca ucigasul nu a savarsit fapta cu intentie, iar plata acestei despagubiri mari i-ar fi foarte grea. Se potriveste ca ea sa fie suportata de cei cu care are legaturi de ajutor si sprijin reciproc, pentru implinirea folosului obstesc si indepartarea raului. Poate ca aceasta ii va face pe membrii 'aqilah sa-l impiedice pe acela pentru care ar trebui sa plateasca sa savarseasca fapte ce ar putea duce la ucidere, de teama poverii platii. Totodata, povara este usurata prin impartirea ei intre toti, fiecaruia dupa putere, iar plata devine mai usoara fiind esalonata pe trei ani.

Tot din intelepciunea si stiinta Sa, Allah a randuit ca familia victimei sa primeasca prin diyah o compensatie pentru nenorocirea ei, iar aceasta despagubire sa fie platita de familia ucigasului.