An-Nisa · 4:77–78

Versetele 77 si 78 prima parte

Cand musulmanii se aflau in Mecca, li se poruncise sa implineasca rugaciunea si sa dea zakah in sensul ajutorarii saracilor, nu in sensul formei consacrate de zakah, care devine obligatorie atunci cand averea ajunge la nisab si sunt indeplinite conditiile ei. Aceasta zakah nu a fost poruncita decat la Medina.

De asemenea, nu li s-a poruncit sa lupte impotriva dusmanilor, din mai multe motive.

Prin intelepciunea Sa, Allah le-a legiuit robilor randuieli si acte de adorare intr-un fel care sa nu-i impovareze. El a inceput cu lucrul cel mai important, apoi cu urmatorul ca importanta, si cu lucrul cel mai usor, apoi cu urmatorul ca usurinta.

Daca le-ar fi poruncit sa lupte cand erau putini si slabi, iar dusmanii lor erau multi, aceasta ar fi putut duce la disparitia Islamului. Binele mai mare a primit, asadar, intaietate fata de binele mai mic. Au existat si alte ratiuni intelepte.

Unii credinciosi si-ar fi dorit ca lupta sa le fie poruncita atunci, insa aceasta nu era potrivita pentru situatia lor din acea vreme. Era potrivit sa implineasca poruncile primite: tawhidul, rugaciunea, zakah si cele asemenea lor. Allah spune: „Daca ar fi facut ceea ce li se poruncise, ar fi fost mai bine pentru ei si le-ar fi sporit statornicia” (an-Nisa', 4:66).

Cand au facut hijrah la Medina si Islamul s-a intarit, lupta le-a fost poruncita la vremea potrivita.

Atunci, unii dintre cei care dorisera sa grabeasca poruncirea luptei au spus din teama de oameni si din slabiciune: „Domnul nostru! De ce ne-ai poruncit lupta?” Aceste cuvinte aratau nemultumire fata de porunca de a lupta si impotrivire fata de Allah.

Ei ar fi trebuit sa faca tocmai contrariul: sa se supuna poruncii lui Allah si sa aiba rabdare in ascultarea ei. Insa au facut opusul lucrului cerut si au spus: „De ce nu ne-ai mai lasat pana la un soroc apropiat?”, adica de ce nu ai amanat porunca luptei pana la o alta vreme?

Aceasta este starea multor oameni cu gandire necoapta, care se grabesc, dar, atunci cand soseste vremea, nu au rabdare si nu pot purta povara lucrului cerut. Ei sunt lipsiti de statornicie.

Apoi Allah ii indeamna sa paraseasca aceasta stare care duce la ramanerea in urma: „Spune: «Desfatarea acestei lumi este putina, iar Viata de Apoi este mai buna pentru cel cu taqwa.»” Vremea placerii si a odihnei din aceasta lume este scurta. A indura putina greutate in ascultarea lui Allah intr-o vreme scurta este usor, fiindca, atunci cand omul stie ca greutatea nu va dura, ea devine mai usoara.

Cum va fi atunci cand lumea aceasta este pusa in cumpana cu Viata de Apoi? Viata de Apoi este mai buna decat lumea atat prin ea insasi, cat si prin desfatarile si durata ei.

Prin ea insasi, ea este asa cum a spus Profetul - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - in hadithul autentic: „Un loc cat urma unui bici in Paradis este mai bun decat lumea si tot ceea ce se afla in ea.³¹”

In privinta placerilor ei, acestea sunt curate si lipsite de orice tulburare. Orice placere si-ar inchipui sufletul, placerea Paradisului este mai presus. Allah Preainaltul spune: „Niciun suflet nu stie ce bucurii ii sunt ascunse ca rasplata pentru ceea ce facea” (as-Sajdah, 32:17).

Allah a spus si prin cuvintele Profetului Sau - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa: „Am pregatit pentru robii Mei drepti³² ceea ce niciun ochi nu a vazut, nicio ureche nu a auzit si nicio inima omeneasca nu si-a inchipuit.”

Placerile acestei lumi sunt amestecate cu tot felul de tulburari si necazuri. Daca placerea este cantarita cu durerea, grija si intristarea care o insotesc, suferinta va fi gasita mai mare decat placerea.

In privinta duratei, lumea aceasta se sfarseste, iar viata omului este foarte scurta chiar si fata de durata lumii. Viata de Apoi este o desfatare neintrerupta, in care locuitorii ei vor ramane vesnic.

Daca omul intelept cugeta la aceste doua lumi si le priveste asa cum sunt in realitate, va cunoaste careia trebuie sa-i dea intaietate si pentru care trebuie sa se straduiasca. De aceea Allah spune: „iar Viata de Apoi este mai buna pentru cel cu taqwa”, adica pentru acela care se fereste de shirk si de toate celelalte lucruri interzise.

„Nu veti fi nedreptatiti nici cat firul subtire din samburele unei curmale”, adica veti regasi pe deplin rodul stradaniilor voastre pentru Viata de Apoi, fara sa lipseasca nimic.

Apoi Allah vesteste ca prudenta nu-l izbaveste pe om de ceea ce i-a fost randuit si ca ramanerea in urma nu indeparteaza lucrul hotarat: „Oriunde ati fi, moartea va va ajunge”, in orice vreme si in orice loc, „chiar daca v-ati afla in turnuri intarite”, adica in cetati puternice si in locuri inalte.

Toate acestea ii indeamna pe credinciosi la jihad pe calea lui Allah: uneori prin pomenirea virtutii si rasplatii lui, alteori prin amenintarea cu pedeapsa pentru parasirea lui, alteori prin aratarea faptului ca ramanerea in urma nu le aduce niciun folos, iar alteori prin usurarea caii catre el.

Apoi El spune: