An-Nisa · 4:123–124

Versetele 123 si 124

Adica izbavirea si curatirea voastra nu vor fi dobandite prin simplele voastre dorinte, nici prin dorintele oamenilor Cartii. Dorintele sunt gandurile fara fapte si pretentiile lipsite de dovada; daca unei asemenea pretentii i s-ar opune o alta de acelasi fel, amandoua ar avea aceeasi valoare. Aceasta este o regula generala in toate lucrurile. Cu atat mai mult se aplica ea in privinta credintei si a fericirii vesnice.

Allah ne-a vestit dorintele oamenilor Cartii, care spun: „Nu va intra in Gradina decat cel care este iudeu sau crestin. Acestea sunt numai dorintele lor desarte” [al-Baqarah, 2:111]. Cu atat mai mult li se potriveste aceasta celor care nu au nicio Carte si niciun mesager. In acelasi inteles intra toti cei care pretind ca sunt musulmani, dupa cum cere dreptatea deplina si nepartinitoare. Simpla revendicare a apartenentei la o religie, oricare ar fi ea, nu foloseste deloc daca omul nu aduce dovada care sa-i sprijine pretentia. Faptele lui fie o confirma, fie ii arata falsitatea.

De aceea Allah spune: „Cel care savarseste un rau va fi rasplatit pentru el.” Formularea ii cuprinde pe toti cei care savarsesc raul, iar raul cuprinde toate pacatele, mici si mari. Ea cuprinde si toate formele rasplatirii, mici sau mari, in lumea aceasta ori in Viata de Apoi. In aceasta privinta oamenii se afla pe trepte felurite pe care numai Allah le cunoaste. Unii au putine fapte rele, iar altii multe.

Cel ale carui fapte sunt in intregime rele nu poate fi decat necredincios; daca moare fara sa se caiasca, va fi rasplatit cu pedeapsa dureroasa si vesnica. Daca faptele omului sunt bune, iar el urmeaza calea cea dreapta in cea mai mare parte a timpului, dar uneori savarseste pacate mici, tot ceea ce il loveste - grija, mahnirea, raul, durerile trupesti ori sufletesti, pierderea unei persoane iubite, a averii si altele asemenea - ii ispaseste o parte dintre pacate. Aceasta face parte tot din rasplatirea faptelor sale rele, pe care Allah a randuit-o din bunatate fata de robii Sai. Intre aceste doua stari exista numeroase trepte.

Rasplatirea generala pentru faptele rele ii priveste pe cei care nu se caiesc, fiindca acela care se caieste este asemenea celui care nu a savarsit pacatul, dupa cum arata textele. „Nu va afla, in afara de Allah, nici ocrotitor, nici ajutor.” Aceste cuvinte inlatura gandul ca acela care merita pedeapsa pentru faptele sale ar putea avea vreun ocrotitor, ajutor ori mijlocitor care sa abata de la el ceea ce merita. Allah ne vesteste ca lucrurile nu stau astfel: el nu are vreun apropiat care sa-i aduca ceea ce doreste si nici vreun ajutor care sa indeparteze lucrul de care se teme, in afara Domnului si Stapanului sau.

„Cel care savarseste fapte bune” cuprinde toate faptele: gandurile, cugetarile si credintele, precum si faptele madularelor. Ii cuprinde si pe toti savarsitorii, oameni ori djinni, tineri ori varstnici, barbati ori femei. De aceea Allah spune: „fie barbat, fie femeie, si este credincios”. Credinta este conditia tuturor faptelor. Nicio fapta nu poate fi buna si primita, nu poate aduce rasplata si nici indeparta pedeapsa daca nu este intemeiata pe credinta.

Faptele fara credinta sunt asemenea ramurilor unui pom caruia i-a fost taiata radacina si asemenea unei cladiri ridicate pe valurile apei. Credinta este originea, temelia si baza pe care se cladeste orice lucru. Aceasta conditie trebuie avuta in vedere ori de cate ori o fapta buna este pomenita in termeni generali: rasplata acelei fapte este conditionata de credinta.

„Acela”, adica cel care imbina credinta cu faptele bune, „va intra in Gradina”, care cuprinde tot ceea ce isi doresc sufletele si incanta ochii; „si nu va fi nedreptatit nici cat punctul de pe samburele unei curmale”, adica nu va fi nedreptatit deloc, nici putin, nici mult, in privinta binelui savarsit. Dimpotriva, il va gasi intreg si inmultit de multe ori.