An-Nisa · 4:115–116

Versetele 115 si 116

Cel care se impotriveste Mesagerului - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - si respinge cu incapatanare ceea ce a adus, „dupa ce i s-a limpezit calauzirea” prin dovezile coranice si probele profetice, si „urmeaza o alta cale decat cea a credinciosilor” - calea lor fiind drumul credintelor si faptelor lor -, pe acela „il vom lasa in seama a ceea ce el insusi a ales”, adica il vom lasa cu alegerea lui si il vom parasi fara sa-l mai calauzim spre bine.

El a vazut adevarul, l-a cunoscut si totusi l-a parasit. Ca rasplata dreapta, Allah il lasa nedumerit in ratacirea lui si ii adauga ratacire peste ratacire. Preainaltul spune: „Cand ei s-au abatut, Allah le-a abatut inimile” [as-Saff, 61:5] si: „Le vom intoarce inimile si privirile, pentru ca nu au crezut in el intaia oara” [al-An'am, 6:110].

Sensul invers al versetului arata ca acela care nu se impotriveste Mesagerului si nu urmeaza o alta cale decat cea a credinciosilor, ci cauta Fata lui Allah, urmeaza Mesagerul si ramane alaturi de comunitatea musulmanilor, iar apoi savarseste vreun pacat sau numai se gandeste la el din imboldurile sufletului si sub stapanirea firii, nu va fi lasat de Allah in seama lui insusi si a diavolului sau. Allah ii vine in ajutor cu blandetea Sa, il binecuvanteaza cu ocrotirea Sa si il pazeste de rau.

Allah spune despre Yusuf - pacea fie asupra sa: „Astfel am indepartat de la el raul si fapta rusinoasa. El era dintre robii Nostri alesi” [Yusuf, 12:24], adica datorita sinceritatii lui am indepartat raul de la el. La fel este orice om sincer, dupa cum arata caracterul general al motivarii.

„Si il vom face sa arda in Gheena”, adica il vom pedepsi acolo cu o pedeapsa mare; „si ce rea destinatie”, adica ce rau loc de intoarcere si sfarsit.

Amenintarea adresata celui care i se impotriveste Mesagerului - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - si urmeaza o alta cale decat cea a credinciosilor cuprinde trepte diferite ale pedepsei, dupa masura impotrivirii fata de Mesager si a urmarii unei alte cai decat cea a credinciosilor, precum si dupa gravitatea pacatului, mic sau mare. Numai Allah cunoaste intinderea acestor trepte. Unii merita vesnicia in Foc si toate formele umilirii, iar altii merita mai putin de atat. Poate ca al doilea verset detaliaza aceasta afirmatie generala.

Al doilea verset arata ca Allah nu iarta sa I se asocieze ceva, fiindca aceasta este o jignire grava adusa Domnului lumilor si o tagaduire a unicitatii Sale. Inseamna sa fie pus pe aceeasi treapta cu Cel Care stapaneste folosul si vatamarea un lucru creat, care nu poate indeparta vreun rau nici macar de la sine si nu-si poate aduce vreun folos. Numai de la Allah vin binefacerile si nimeni in afara Lui nu poate indeparta nenorocirea. El este desavarsit din toate punctele de vedere si cu totul lipsit de orice nevoie.

Una dintre cele mai mari nedreptati si rataciri este ca adorarea sa nu-I fie consacrata Celui Care are o asemenea maretie, ci o forma de adorare sa fie indreptata catre o creatura lipsita de orice insusire a desavarsirii si independentei. Fara Allah, aceasta creatura nici nu ar exista; ea este nedesavarsita, lipsita de autonomie si nevoiasa din toate punctele de vedere.

Pacatele mai mici decat asocierea de parteneri cu Allah se afla sub voia Sa. Daca voieste, El le iarta prin mila si intelepciunea Sa, iar daca voieste, pedepseste pentru ele prin dreptatea si intelepciunea Sa.

Acest verset este folosit drept dovada pentru consensul acestei comunitati, care este ferita de a cadea de acord asupra unei rataciri. Explicatia este ca Allah l-a amenintat cu umilirea si Focul pe cel care paraseste calea credinciosilor. Expresia araba „calea credinciosilor” contine un substantiv la singular determinat printr-un complement de posesie; de aceea cuprinde tot ceea ce credinciosii urmeaza in credinte si fapte. Daca ei cad de acord ca un lucru este obligatoriu, recomandat, interzis, nerecomandat ori permis, aceea este calea lor. Cel care li se impotriveste intr-un asemenea lucru dupa statornicirea consensului urmeaza o alta cale decat a lor.

Aceasta este indicata si de cuvantul Preainaltului: „Voi sunteti cea mai buna comunitate ridicata pentru oameni: porunciti ceea ce este drept si opriti ceea ce este rau...” [Al 'Imran, 3:110]. Allah a vestit ca dreptcredinciosii acestei comunitati nu poruncesc decat ceea ce este drept. Daca ei sunt cu totii de acord ca un lucru este obligatoriu sau recomandat, acesta face parte din binele pe care il poruncesc. Prin urmare, potrivit acestui text, ceea ce poruncesc ei trebuie sa fie drept, iar dincolo de drept nu se afla decat raul. Tot astfel, daca sunt de acord ca un lucru este interzis, acela face parte din ceea ce opresc si nu poate fi decat rau.

Un alt exemplu este cuvantul lui Allah: „Astfel v-am facut o comunitate dreapta si cumpatata, pentru ca voi sa fiti martori asupra oamenilor...” [al-Baqarah, 2:143]. Allah vesteste ca a facut aceasta comunitate dreapta, cumpatata si aleasa, pentru ca ea sa fie martora asupra oamenilor in toate lucrurile. Daca marturiseste ca Allah a poruncit, a interzis ori a permis un lucru, marturia ei este ocrotita de greseala, fiindca are stiinta despre ceea ce marturiseste si este dreapta in marturie. Daca lucrurile ar sta altfel, ea nu ar fi nici dreapta in marturie, nici cunoscatoare a lucrului marturisit.

Tot astfel este cuvantul Preainaltului: „Iar daca va certati asupra unui lucru, intoarceti-l la Allah si la Mesager” [an-Nisa', 4:59]. Din el se intelege ca, in privinta lucrurilor asupra carora nu s-au certat, ci au ajuns la consens, nu li s-a poruncit sa le intoarca la Carte si Sunnah, fiindca ceea ce au stabilit de comun acord nu poate fi decat in conformitate cu Cartea si Sunnah si nu le poate contrazice. Acest verset si cele asemanatoare lui dovedesc in chip hotarator ca acordul unanim al acestei comunitati este o dovada obligatorie.