An-Nisa · 4:105–113

Versetele 105 la 113

Allah ne vesteste ca i-a pogorat robului si Mesagerului Sau Cartea cu adevarul: ea a fost pazita de diavoli in timpul pogorarii, ca sa nu introduca in ea vreun fals; a fost pogorata cu adevar si cuprinde adevarul. Vestirile ei sunt adevarate, iar poruncile si interdictiile ei sunt drepte: „Cuvantul Domnului tau s-a implinit in adevar si dreptate” [al-An'am, 6:115]. El a pogorat-o pentru judecata intre oameni. In alt loc spune: „Noi ti-am pogorat tie Pomenirea, ca sa le explici oamenilor ceea ce le-a fost pogorat” [an-Nahl, 16:44].

Se poate ca versetul de aici sa se refere la judecarea disputelor si neintelegerilor dintre oameni, iar versetul din Surat an-Nahl la explicarea intregii religii, a temeliilor si ramurilor ei. Se poate si ca amandoua sa aiba acelasi sens; atunci judecata dintre oameni cuprinde pricinile privitoare la vatamarea trupului, onoare, avere si toate celelalte drepturi, precum si explicarea credintelor si a tuturor randuielilor.

„Dupa ceea ce Allah ti-a aratat”, nu dupa dorintele si poftele tale, ci dupa ceea ce Allah te-a invatat si ti-a insuflat. Este asemenea cuvantului Sau: „El nu vorbeste dupa pofta. Aceasta nu este decat o revelatie care ii este trimisa” [an-Najm, 53:3-4]. Aceasta arata ca Profetul - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - este ocrotit de greseala in ceea ce transmite de la Allah, fie hotarari, fie altceva. Mai arata ca judecatorul trebuie sa aiba cunoastere si sa fie drept, caci Allah spune „dupa ceea ce Allah ti-a aratat”, nu „dupa parerea ta”. Judecata dintre oameni trebuie sa se intemeieze pe cunoasterea Cartii.

Dupa cum Allah a poruncit judecata cu dreptate si echitate, a interzis nedreptatea si partinirea, care sunt opusul lor. De aceea spune: „Nu fi aparator al celor tradatori”, adica nu pleda pentru cel despre care stii ca este tradator, care pretinde ceea ce nu-i apartine sau tagaduieste ceea ce datoreaza, fie ca judecatorul are certitudine, fie ca socoteste aceasta foarte probabila. Este interzis sa sustii o disputa sau sa vorbesti in sprijinul celui nedrept, atat in chestiuni religioase, cat si in drepturi lumesti. Sensul versetului arata, dimpotriva, ca este permis sa aperi pe cineva despre care nu se stie ca ar fi nedrept.

„Cere-I iertare lui Allah” pentru ceea ce ai savarsit, daca ai savarsit ceva. „Cu adevarat, Allah este Atoateiertator, Milostiv.” El iarta pacatele mari celui care Ii cere iertare, se caieste si se intoarce la El, apoi il ajuta sa savarseasca fapte bune care aduc rasplata si indeparteaza pedeapsa.

„Nu pleda pentru cei care se tradeaza pe ei insisi”, adica savarsesc nelegiuiri impotriva propriilor suflete. Interdictia cuprinde apararea celui care a savarsit un pacat pentru care i se cuvine o pedeapsa stabilita de Lege sau o pedeapsa disciplinara hotarata de judecator. Nu trebuie sa i se sustina nevinovatia si nici sa i se indeparteze pedeapsa ceruta de Lege. „Allah nu iubeste pe cel care este tradator si pacatos”, adica pe acela la care tradarea si pacatul au devenit obicei. Faptul ca Allah nu il iubeste inseamna ca il uraste; aceasta explica interdictia de mai sus.

Apoi Allah spune despre acesti tradatori: „Ei se ascund de oameni, dar nu se ascund de Allah, desi El este cu ei prin stiinta Sa cand, noaptea, urzesc vorbe care nu-I sunt placute.” Aceasta arata slabiciunea credintei si certitudinii lor. Teama lor de oameni este mai mare decat teama de Allah: folosesc toate mijloacele, permise sau interzise, ca sa nu fie demascati si rusinati inaintea oamenilor, dar indraznesc sa savarseasca pacate grele inaintea lui Allah si nu le pasa ca El ii vede.

Allah este cu ei prin stiinta Sa in toate starile, mai ales cand urzesc vorbe care nu-I sunt placute: pretind ca un vinovat este nevinovat, acuza un nevinovat si se straduiesc sa-i infatiseze astfel lucrurile Mesagerului, ca el sa faca ceea ce doresc. Ei au reunit mai multe nelegiuiri si nu si-au amintit ca Domnul cerurilor si al pamantului, Care vede ceea ce este in inimile lor, ii vegheaza. De aceea ii avertizeaza: „Allah cuprinde prin stiinta Sa tot ceea ce fac.” Desi le cuprinde faptele prin stiinta Sa, nu le-a grabit pedeapsa, ci le-a dat ragaz si prilej de cainta si i-a avertizat ca staruinta in pacat aduce o pedeapsa aspra.

„Iata ca voi ati pledat pentru ei in viata lumeasca. Dar cine va pleda pentru ei inaintea lui Allah in Ziua Invierii? Sau cine le va fi ocrotitor?” Chiar daca ii aparati in aceasta lume si argumentul vostru indeparteaza o parte din rusinea de care va temeti in fata oamenilor, cu ce ii ajuta? Cine ii va apara in Ziua Invierii, cand dovada se va ridica impotriva lor, iar limbile, mainile si picioarele lor vor marturisi ceea ce faceau? „In acea Zi, Allah le va da rasplata lor adevarata si vor sti ca Allah este Adevarul limpede” [an-Nur, 24:25]. Cine ar putea pleda pentru ei inaintea Celui care cunoaste taina si ceea ce este si mai ascuns si Care aduce martori a caror marturie nu poate fi respinsa?

Versetul indreapta atentia spre compararea folosului lumesc pe care omul isi inchipuie ca il dobandeste parasind poruncile lui Allah sau savarsind ceea ce El a interzis cu rasplata din Viata de Apoi pe care o pierde si pedeapsa la care se expune. Cand sufletul il indeamna sa nu asculte de Allah, omul sa-si spuna: iata, ai parasit porunca din lene si nepasare; ce folos ai dobandit? Ce rasplata viitoare ai pierdut? Ce nenorocire, lipsire, paguba si pieire urmeaza? Iar cand sufletul inclina spre ceva interzis, sa-si spuna: ai dobandit placerea dorita, dar ea va pieri si va fi urmata de grija, mahnire, pierdere, lipsirea de rasplata si pedeapsa; chiar una dintre acestea ar fi de ajuns ca omul intelept sa se opreasca.

Aceasta este una dintre cele mai folositoare cugetari si trasatura omului cu adevarat chibzuit, spre deosebire de cel care numai pretinde ca are ratiune. Acesta, din nestiinta si nedreptate, pune mai presus placerea si odihna imediata fara sa priveasca urmarea. Allah este Cel de la care cerem ajutor.

Apoi Allah spune: „Cel care savarseste un rau sau este nedrept fata de sine, apoi Ii cere iertare lui Allah, Il va afla pe Allah Atoateiertator, Milostiv.” Cine indrazneste sa pacatuiasca si sa incalce poruncile, apoi Ii cere iertare lui Allah sincer si in chipul cerut - marturisind pacatul, regretandu-l, parasindu-l si hotarandu-se sa nu se intoarca la el - are fagaduinta Celui care nu-Si incalca fagaduinta: iertarea si mila. Allah ii iarta pacatul, ii sterge urmarile, lipsurile si defectele, ii reda faptele bune, il calauzeste in timpul ramas si nu lasa pacatul sa fie o piedica in calea ajutorului divin. Daca l-a iertat, ii inlatura si urmarile pacatului.

Trebuie stiut ca „raul”, luat in general, cuprinde toate neascultarile, mici si mari, iar „nedreptatea fata de sine”, luata in general, cuprinde atat politeismul, cat si pacatele mai mici. Raul este numit astfel fiindca ii aduce faptuitorului suferinta prin pedeapsa si fiindca, in sine, este rau, nu bun. Cand insa cele doua sunt pomenite impreuna, sensul fiecaruia este precizat prin raportare la celalalt. Aici, raul este nedreptatea fata de oameni, in trupurile, averile si onoarea lor; nedreptatea fata de sine este pacatul dintre rob si Allah. Se numeste nedreptate fata de sine fiindca sufletul nu este proprietatea omului ca sa dispuna de el cum doreste, ci este proprietatea lui Allah, incredintata robului. El i-a poruncit sa-l pastreze pe calea dreapta in cuvant si fapta, sa-l educe si sa-l constranga sa implineasca ceea ce i s-a cerut. Alegerea altei cai este nedreptate si tradare fata de sine, indepartare de dreptate si echitate.

„Cel care dobandeste un pacat il dobandeste numai impotriva sa.” Aceasta cuprinde orice pacat, mic sau mare. Pedeapsa lui in aceasta lume si in cea de Apoi cade asupra faptuitorului si nu trece la altul: „Niciun purtator de povara nu va purta povara altuia” [Fatir, 35:18]. Daca faptele rele se raspandesc si nimeni nu le condamna, pedeapsa devine generala si povara pacatului ii cuprinde pe toti. Aceasta nu contrazice versetul, caci acela care nu condamna pacatul asa cum i s-a poruncit a dobandit el insusi un pacat.

Aici se vede dreptatea si intelepciunea lui Allah: El nu pedepseste pe cineva pentru pacatul altuia si nu da o pedeapsa mai mare decat cea potrivita pacatului. De aceea spune: „Allah este Atotstiutor, Preaintelept”; ale Lui sunt stiinta si intelepciunea desavarsite. El cunoaste pacatul, urmarile lui, indemnul care l-a produs si pedeapsa cuvenita. Cunoaste starea pacatosului: daca a savarsit pacatul din inclinatia rea a sufletului, desi in cea mai mare parte Ii este supus lui Allah, El il va ierta si il va ajuta sa se caiasca. Daca il savarseste din cutezanta, fara sa-i pese ca Domnul il vede si fara teama de pedeapsa, este putin probabil sa dobandeasca iertarea si ajutorul spre cainta.

„Cel care savarseste o greseala”, adica un pacat mare, „sau un pacat”, adica unul mai mic, „apoi il arunca asupra unui nevinovat”, acuzandu-l de pacatul pe care el insusi l-a comis, cu toate ca acela poate avea alte pacate, „poarta asupra sa vina unei calomnii si a unui pacat vadit.” El si-a luat asupra sa povara acuzarii unui nevinovat si un pacat limpede. Aceasta arata ca fapta se numara printre pacatele mari si nimicitoare. A reunit mai multe rele: a purtat pacatul savarsit; a acuzat pe cel care nu l-a savarsit; a rostit o minciuna urata, declarandu-se nevinovat si acuzand un nevinovat; a facut ca pedeapsa lumeasca sa fie indepartata de cel care o merita si indreptata spre cel care nu o merita; si a starnit vorbele oamenilor despre un nevinovat. Ii cerem lui Allah sa ne pazeasca de toate relele.

Apoi Allah pomeneste binecuvantarea prin care l-a pazit pe Mesagerul Sau de cei ce voiau sa-l rataceasca. Comentatorii au spus⁴⁰ ca pricina pogorarii acestor versete a fost o familie din Medina care a furat. Cand furtul a fost descoperit, ei s-au temut de rusine, asa ca au dus lucrul furat in casa unui om nevinovat. Hotul le-a cerut alor sai sa mearga la Mesagerul lui Allah si sa-i sustina nevinovatia inaintea oamenilor. Ei au spus: „El nu a furat; faptasul este cel in casa caruia a fost gasit lucrul, iar tovarasul nostru este nevinovat.” Mesagerul lui Allah s-a gandit sa-l declare nevinovat, iar Allah a pogorat aceste versete, aratand adevarul si avertizandu-l sa nu-i apere pe tradatori, fiindca apararea celui nedrept este ratacire.

Ratacirea este de doua feluri: ratacirea din lipsa de cunoastere, adica necunoasterea adevarului, si ratacirea in fapta, adica savarsirea altui lucru decat cel poruncit. Allah l-a ocrotit pe Mesager de amandoua. Uneltirea si viclenia lor s-au intors impotriva lor, asa cum se intampla cu orice tradator: „ei nu se ratacesc decat pe ei insisi”. Viclenia nu i-a dus la tinta si nu le-a adus decat paguba, lipsire si pacat. Aceasta a fost o mare binecuvantare asupra Mesagerului: indreptarea spre ceea ce trebuie facut si ocrotirea de orice fapta rea.

Apoi Allah pomeneste binecuvantarea stiintei: „Allah a pogorat asupra ta Cartea si intelepciunea”, adica acest Coran maret si Pomenirea plina de intelepciune, in care se afla explicarea tuturor lucrurilor si cunoasterea celor dintai si celor de pe urma. „Intelepciunea” poate insemna Sunnah; unii dintre cei dintai au spus ca Sunnah i-a fost pogorata asa cum i-a fost pogorat Coranul. Poate insemna si cunoasterea realitatilor subtile si a problemelor Legii, dincolo de cunoasterea hotararilor ei: intelegerea corecta, fapta potrivita si acordarea intaietatii fiecarui lucru dupa importanta sa.

„Te-a invatat ceea ce nu stiai” cuprinde tot ceea ce Allah l-a invatat, fiindca inainte de profetie el era asa cum l-a descris Allah: „Tu nu stiai ce este Cartea si nici credinta” [ash-Shura, 42:52] si „Nu te-a gasit El nestiutor de cale si te-a calauzit?” [ad-Duha, 93:7].⁴¹

Allah a continuat sa-i trimita revelatia, sa-l invete si sa-l conduca pe calea desavarsirii, pana cand a ajuns la un nivel de cunoastere pe care nimeni dintre cei dintai si cei de pe urma nu l-a atins. A devenit cel mai invatat dintre oameni, a dobandit cele mai desavarsite insusiri si cel mai frumos caracter. De aceea Allah spune: „harul lui Allah asupra ta este maret.” Harul Sau asupra Mesagerului Muhammad - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - este mai mare decat asupra tuturor celorlalte creaturi, iar felurile harului si binecuvantarilor Sale asupra lui nu pot fi cunoscute si numarate pe deplin.