An-Nisa · 4:101–102

Versetele 101 si 102

Aceste doua versete sunt temelia permisiunii de a scurta rugaciunea in calatorie si a randuielii rugaciunii in vreme de frica. Allah spune: „Cand calatoriti pe pamant.” Sensul aparent al versetului arata ca ingaduinta cuprinde orice calatorie, chiar si una facuta pentru pacat; aceasta este opinia lui Abu Hanifah - Allah sa aiba mila de el. Majoritatea invatatilor, intre care ceilalti trei imami, nu acorda insa aceasta ingaduinta celui care calatoreste pentru pacat. Ingaduinta este o mila de la Allah si o usurare pentru robii Sai, prin care, in calatorie, isi pot scurta rugaciunea si pot intrerupe postul. Calatoria facuta in scopul savarsirii unui pacat nu justifica, prin scopul ei, acordarea unei ingaduinte.

„Nu este niciun pacat asupra voastra daca scurtati rugaciunea”, adica nu vi se reproseaza si nu pacatuiti. Aceasta nu contrazice faptul ca scurtarea este preferabila si nici faptul ca poate fi obligatorie, fiindca formularea inlatura indoiala care s-ar putea naste. Este asemenea cuvantului lui Allah despre Safa si Marwah: „Asadar, cel care face Hajj la Casa sau 'Umrah nu savarseste niciun pacat daca le inconjoara pe amandoua” [al-Baqarah, 2:158]. A spune ca nu este pacat nu contrazice caracterul obligatoriu al mersului intre Safa si Marwah in Hajj si 'Umrah.

Pricina inlaturarii indoielii este limpede: in mintea musulmanilor era statornicit ca rugaciunea este obligatorie si trebuie savarsita in forma deplina; indoiala privind permisiunea scurtarii nu putea fi inlaturata decat prin declaratia clara ca acela care o scurteaza nu pacatuieste. Faptul ca scurtarea este preferabila savarsirii complete in calatorie este dovedit de practica Profetului - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa -, care si-a scurtat rugaciunile in toate calatoriile. Aceasta tine de inlesnire, ingaduinta si mila fata de oameni. Allah iubeste ca ingaduintele Sale sa fie primite, dupa cum uraste sa I se arate neascultare.

Expresia araba are sensul literal „sa scurtati din rugaciune”. Prepozitia „din” arata doua lucruri. Intai: fara ea nu ar exista un reper pentru masura scurtarii si cineva ar putea crede ca poate lasa cea mai mare parte a rugaciunii si ca o singura rak'ah ar fi de ajuns. Formularea indica faptul ca scurtarea urmeaza limite precise, statornicite de invatatura si practica Profetului si a Companionilor sai. Al doilea: „din” indica o parte, nu totul. Se intelege astfel ca unele rugaciuni obligatorii se scurteaza, nu toate: Fajr si Maghrib nu se scurteaza, ci numai rugaciunile de patru rak'ah, de la patru la doua.

Dupa ce s-a stabilit ca scurtarea rugaciunii in calatorie este o ingaduinta, comentatorii au avut opinii diferite despre conditia „de va temeti ca necredinciosii va vor vatama”. Sensul aparent arata ca scurtarea ar fi permisa numai cand exista atat calatoria, cat si frica. Diferenta de opinie priveste intrebarea daca prin scurtare se intelege numai numarul unitatilor sau atat numarul, cat si felul savarsirii.

Comandantul credinciosilor, 'Umar ibn al-Khattab - Allah sa fie multumit de el -, a avut aceeasi nedumerire si l-a intrebat pe Profet - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa: „O, Mesager al lui Allah, de ce scurtam si acum rugaciunea, dupa ce suntem in siguranta, cand Allah spune: «de va temeti ca necredinciosii va vor vatama»?” Mesagerul lui Allah a raspuns: „Este o milostenie pe care Allah v-a daruit-o, asa ca primiti milostenia Sa.³⁸”

Pe aceasta baza, frica este mentionata fiindca aceasta era situatia obisnuita a Profetului si a Companionilor sai, cele mai multe calatorii ale lor fiind pentru lupta pe calea lui Allah. Totodata se arata intelepciunea ingaduintei: greutatea previzibila, care justifica o inlesnire, sporeste atunci cand calatoria este insotita de frica. Aceasta nu inseamna ca scurtarea este exclusa atunci cand exista numai calatoria, fiindca si aceasta presupune de obicei greutati.

A doua opinie intelege prin scurtare atat numarul, cat si forma rugaciunii. Cand calatoria se uneste cu frica, se scurteaza numarul si felul savarsirii; cand exista numai calatoria, se scurteaza numarul; cand exista numai frica, se scurteaza felul savarsirii. De aceea Allah descrie apoi rugaciunea fricii: „Iar cand tu esti intre ei si conduci rugaciunea pentru ei”, adica o statornicesti si o savarsesti asa cum se cuvine, invatandu-i ceea ce li se potriveste in aceasta imprejurare.

„O ceata dintre ei sa stea in rugaciune impreuna cu tine”, iar alta sa ramana in fata dusmanului, dupa cum arata continuarea: „Cand au facut prosternarea”, adica dupa ce cei aflati cu tine si-au incheiat rugaciunea. Rugaciunea este numita aici prin prosternare pentru a arata meritul prosternarii si faptul ca ea este unul dintre stalpii rugaciunii, ba chiar cel mai mare dintre ei. Apoi ei „sa treaca in spatele vostru, iar cealalta ceata, care nu s-a rugat”, adica ceata care statea in fata dusmanului, „sa vina si sa se roage impreuna cu tine”. Aceasta arata ca imamul ramane dupa plecarea primei cete si o asteapta pe a doua. Cand aceasta vine, el ii conduce in partea ramasa a rugaciunii sale, apoi sta si ii asteapta sa-si incheie rugaciunea, dupa care rosteste salutul impreuna cu ei. Acesta este unul dintre modurile rugaciunii fricii; au fost relatate autentic de la Profet si alte forme, prin mai multe lanturi de transmitere, toate fiind permise.

Versetul arata ca rugaciunea in congregatie este o obligatie individuala din doua motive. Primul: Allah a poruncit-o in aceste imprejurari grele, de frica intensa si mare probabilitate a atacului dusmanului. Daca este poruncita atunci, obligativitatea ei in siguranta este cu atat mai evidenta. Al doilea: in rugaciunea fricii se renunta la multe conditii si elemente obligatorii si sunt tolerate miscari care in mod obisnuit ar invalida rugaciunea. Aceasta subliniaza obligativitatea congregatiei; daca ea nu ar fi obligatorie, nu ar fi ingaduit ca aceste elemente sa fie omise de dragul ei.

Versetul mai arata ca este preferabil ca toti sa se roage in spatele unui singur imam, chiar daca aceasta duce la unele lipsuri care ar fi putut fi evitate prin mai multi imami. Scopul este unirea musulmanilor, armonia dintre ei, evitarea dezbinarii si insuflarea unei frici mai mari in inimile dusmanilor. Allah le-a poruncit sa-si poarte armele si sa fie cu bagare de seama in timpul rugaciunii fricii.

Desi aceasta presupune miscari si distragerea atentiei in timpul rugaciunii, ea slujeste unui folos limpede: reuneste rugaciunea cu lupta si asigura precautia fata de dusmanul foarte dornic sa le faca rau musulmanilor si sa se napusteasca dintr-odata asupra lor si a bagajelor lor. De aceea Allah spune: „Necredinciosii ar dori sa fiti nepasatori fata de armele si bagajele voastre, pentru a se napusti asupra voastra deodata.”

Apoi Allah ii scuza pe cei care au un motiv intemeiat, precum boala sau ploaia, ingaduindu-le sa-si lase armele, dar fara sa renunte la precautie: „Nu este niciun pacat asupra voastra daca, fiind stanjeniti de ploaie sau bolnavi, va lasati armele, dar luati-va masurile de precautie. Cu adevarat, Allah le-a pregatit necredinciosilor o pedeapsa umilitoare.” Din pedeapsa umilitoare face parte ceea ce Allah i-a poruncit taberei credincioase si sprijinitorilor monoteisti ai religiei Sale: sa-i loveasca si sa lupte cu ei oriunde ii gasesc, sa-i ia captivi, sa-i asedieze, sa-i pandeasca pe toate drumurile, sa ramana mereu vigilenti si sa nu le dea prilejul de a-si atinge vreun scop impotriva lor. Toata lauda I se cuvine lui Allah, Care i-a binecuvantat pe credinciosi, i-a sprijinit si i-a invatat cele prin care, daca le-ar urma asa cum se cuvine, nu ar fi infranti in nicio lupta si dusmanul nu i-ar birui niciodata.

Cuvintele „Cand au facut prosternarea, sa treaca in spatele vostru” arata ca prima ceata isi incheie intreaga rugaciune inainte de a lua locul paznicilor, iar Mesagerul ramane pe loc, asteptand a doua ceata inainte de salut. Mai intai Allah spune ca ceata sa stea impreuna cu el, ceea ce arata urmarea imamului; dupa aceea actiunea este atribuita lor, nu Mesagerului, iar aceasta sustine explicatia de mai sus.

„Iar cealalta ceata, care nu s-a rugat, sa vina si sa se roage impreuna cu tine” arata ca prima ceata si-a incheiat rugaciunea si ca rugaciunea celei de-a doua cete este in intregime cu imamul: efectiv in prima rak'ah si din punctul de vedere al randuielii rugaciunii in a doua. Aceasta cere ca imamul sa-i astepte pana isi incheie rugaciunea, apoi sa rosteasca salutul impreuna cu ei. Lucrul este limpede pentru cel care cugeta.