Sad · 38:1–11

Versetele 1 la 11

Aceasta este o lamurire de la Allah Preainaltul despre starea Coranului si despre starea celor care il tagaduiesc fata de el si fata de cel care l-a adus. „Sad. Pe Coranul cel plin de pomenire!”, adica inzestrat cu o insemnatate mareata si cu o cinste deosebita, care le aminteste robilor tot ceea ce au nevoie sa cunoasca despre Numele, Insusirile si Faptele lui Allah, despre randuielile Legii, despre inviere si rasplatirea faptelor. El le aminteste temeiurile si ramurile religiei lor.

Aici nu este nevoie sa fie formulata separat afirmatia intarita prin juramant, fiindca obiectul juramantului si ceea ce se afirma prin el sunt unul si acelasi: acest Coran descris prin insusirea mareata amintita. Daca acesta este felul Coranului, atunci nevoia robilor de el este mai mare decat orice alta nevoie. Ei au datoria sa-l primeasca prin credinta, sa-l socoteasca adevarat si sa caute in el ceea ce le aduce aminte. Allah il calauzeste la aceasta pe cine voieste.

Cei care nu cred in el si in Cel care l-a coborat sunt „cuprinsi de mandrie si impotrivire”, adica de mandrie, refuz si trufie fata de credinta, precum si de impotrivire in respingerea lui, in vrajmasia fata de el si in atacarea celui care l-a adus. De aceea Allah i-a prevenit amintindu-le nimicirea generatiilor trecute care i-au socotit mincinosi pe Trimisi. Cand le-a venit nimicirea, au strigat si au cerut ajutor, nadajduind sa indeparteze pedeapsa, „insa nu mai era vreme de scapare” din lucrul in care cazusera. Acestia sa se fereasca sa staruie in mandrie si impotrivire, ca sa nu-i loveasca ceea ce i-a lovit pe cei de dinaintea lor.

„Se mira ca le-a venit un prevenitor dintre ei.” Acesti tagaduitori s-au mirat de un lucru de care nu trebuia sa se mire: ca le-a venit un prevenitor dintre ei, ca sa poata invata de la el si sa-l cunoasca pe deplin, fiindca era din neamul lor si astfel mandria tribala nu i-ar fi impiedicat sa-l urmeze. Aceasta cerea multumire fata de el si supunere deplina. Insa ei au rasturnat lucrurile si s-au mirat cu o mirare de tagaduire, spunand din necredinta si nedreptatea lor: „Acesta este un vrajitor mincinos!”

Greseala pe care i-o atribuiau era ca „a facut din toate divinitatile o singura Divinitate”, adica: cum ne poate opri sa luam asociati si rivali si cum ne poate porunci sa ne inchinam numai lui Allah? „Acesta”, adica lucrul cu care a venit, „este, cu adevarat, un lucru uimitor”, pentru ca, in inchipuirea lor, era stricat si fals.

„Capeteniile lor au plecat”⁵¹, adica cei ale caror cuvinte erau urmate, indemnandu-si neamul sa ramana la politeism: „Mergeti si ramaneti statornici fata de divinitatile voastre”, adica staruiti si luptati cu voi insiva sa rabdati in adorarea lor; sa nu va intoarca nimeni si sa nu va opreasca. „Acesta este, fara indoiala, un lucru urmarit”: interzicerea adorarii lor, adusa de Muhammad, are - pretindeau ei - un scop intentionat si o intentie rea.

Acest pretins argument, lipsit de temei, nu poate fi primit decat de cei nechibzuiti. Cand cineva cheama la ceva, fie adevarat, fie fals, afirmatia lui nu se respinge prin criticarea intentiei, fiindca intentia si fapta lui il privesc pe el. Ea se respinge prin dovezi si argumente care arata falsitatea continutului. Ei pretindeau ca Muhammad ii chema astfel numai ca sa ajunga capetenie peste ei si sa fie respectat si urmat.

„Nu am auzit asa ceva in religia din urma”, adica in vremea cea mai apropiata: nu i-am aflat pe parintii nostri urmand aceasta si nici ei nu i-au aflat pe parintii lor facand-o. Asadar - spuneau ei - urmati religia parintilor vostri, caci ea este adevarul, iar ceea ce a adus Muhammad nu este decat o nascocire si o minciuna inventata. Acesta este un alt pretins argument de acelasi fel: au respins adevarul prin ceva ce nu poate constitui nicidecum dovada, si anume ca se impotrivea caii urmate de parintii lor rataciti. Unde se afla in aceasta o dovada care sa respinga ceea ce a adus Trimisul?

„Oare lui i-a fost coborata Pomenirea dintre noi?”, adica: cu ce ne intrece, incat sa-i fie coborat lui Coranul si nu noua, si sa fie ales dintre noi? Acesta este un alt pretins argument lipsit de dovada. Oare nu tot astfel au fost toti Trimisii, pe care Allah i-a ales pentru mesaj si le-a poruncit sa cheme oamenii la El?

Fiindca niciuna dintre vorbele lor nu putea respinge ceea ce a adus Trimisul, Allah a vestit de unde izvorau: „ei sunt in indoiala cu privire la Pomenirea Mea”. Ei nu aveau cunoastere si nici dovada, ci cazusera in indoiala si erau multumiti cu ea. Cand adevarul limpede a venit la ei, iar ei erau hotarati sa ramana in indoiala, au rostit acele cuvinte pentru a-l respinge, nu fiindca ar fi cercetat adevarul. Cuvintele celui care vorbeste din indoiala si incapatanare nu pot fi primite si nu vatama adevarul cu nimic; el nu are nicio dovada si merita mustrare chiar prin simpla vorbire.

De aceea Allah i-a amenintat: „fiindca inca nu au gustat pedeapsa Mea”. Ei au indraznit sa rosteasca asemenea cuvinte fiindca se bucurau de bunastare in aceasta lume si nimic din pedeapsa lui Allah nu-i lovise. Daca ar fi gustat-o, nu ar mai fi indraznit. „Oare au ei vistieriile Indurarii Domnului tau, Atotputernicul, Daruitorul?”, ca sa dea cui vor si sa opreasca de la cine vor, dupa ce au spus: „Oare lui i-a fost coborata Pomenirea dintre noi?” Indurarea lui Allah nu se afla in mainile lor, ca sa impiedice darul Sau sa ajunga la un rob.

„Sau le apartine stapanirea cerurilor, a pamantului si a ceea ce este intre ele”, ca sa poata face ceea ce voiesc? „Atunci sa urce pe cai”, adica pe caile care duc la cer, ca sa intrerupa Indurarea lui Allah catre Trimisul Sau. Cum pot vorbi astfel, cand ei sunt cele mai neputincioase si mai slabe dintre fapturi? Sau scopul lor este sa alcatuiasca aliante si osti care se ajuta la sprijinirea falsului si inlaturarea adevarului? Acesta este, intr-adevar, scopul lor. Insa el nu se va implini: stradania lor este pierduta si ostile lor vor fi infrante. De aceea a spus: „Ei nu sunt decat o oaste dintre cele coalizate, care va fi infranta acolo”.⁵²