As-Saffat · 37:50–61

Versetele 50 la 61

Dupa ce Allah Preainaltul a amintit desfatarea lor si bucuria lor deplina, prin hrana, bauturi, sotii frumoase si locuri placute de sedere, a amintit cum isi vor aduce aminte impreuna si cum isi vor povesti cele petrecute in trecut. Vor continua sa vorbeasca si sa-si puna intrebari, pana cand discutia ii va duce la cuvintele unuia dintre ei: „Eu aveam un tovaras” in aceasta lume, care tagaduia invierea si ma invinuia pentru ca eu credeam in ea. El imi spunea: „Oare si tu esti dintre cei care cred ca, dupa ce vom muri si vom fi tarana si oase, vom da socoteala?”, adica vom fi rasplatiti pentru faptele noastre?! Adica: cum poti crede acest lucru atat de greu de crezut si atat de uimitor, ca, dupa ce ne vom fi risipit si vom fi ajuns tarana si oase, vom fi inviati, adusi din nou la viata, apoi vom da socoteala si vom fi rasplatiti pentru faptele noastre?!

Cel din Paradis le va spune fratilor sai: aceasta este povestea mea si aceasta este ceea ce s-a petrecut intre mine si tovarasul meu. Eu am ramas credincios si am socotit invierea adevarata, iar el a ramas in tagaduire, socotind-o minciuna, pana cand am murit. Apoi am fost inviati si eu am ajuns la desfatarea pe care o vedeti, despre care ne-au vestit Trimisii, iar el, fara indoiala, a ajuns la pedeapsa. „Vreti sa priviti”, ca sa-l vedem si sa ne sporeasca bucuria si multumirea pentru starea in care ne aflam, vazand aceasta cu ochii nostri?! Din starea oamenilor Paradisului, din bucuria pe care o gasesc unii in altii si din intelegerea dintre ei, reiese ca ii vor raspunde si vor merge impreuna cu el ca sa-l vada pe tovarasul sau. „Atunci va privi si il va vedea”, pe tovarasul sau, „in mijlocul Iadului”, adica in mijlocul pedepsei si in adancul ei, cu pedeapsa inconjurandu-l.

Ii va vorbi, mustrandu-l pentru starea sa si multumindu-I lui Allah pentru binefacerea de a-l fi salvat de uneltirea lui: „Pe Allah! Era cat pe ce sa ma duci la pieire!”, adica sa ma nimicesti, din pricina indoielilor pe care mi le-ai strecurat prin pretentiile tale. „Daca nu ar fi fost binefacerea Domnului meu”, prin care El m-a intarit in Islam, „as fi fost si eu dintre cei adusi aici”, in pedeapsa, impreuna cu tine.

„Asadar, noi nu vom mai muri, in afara de moartea noastra cea dintai, si nici nu vom fi pedepsiti?” Credinciosul rosteste aceasta bucurandu-se de binefacerea lui Allah fata de oamenii Paradisului: vesnicia fara sfarsit si ferirea de pedeapsa. Este o intrebare cu inteles de afirmare si confirmare.

In Cuvintele Sale: „Se vor intoarce unii catre altii, punandu-si intrebari”, nu este precizat lucrul despre care intreaba. Fiind vorba despre o stare de desfatare si bucurie, aceasta arata ca isi vor pune intrebari despre toate lucrurile despre care le face placere sa vorbeasca, precum si despre chestiunile asupra carora existasera neintelegeri si nelamuriri. Se stie ca bucuria oamenilor stiintei de a pune intrebari despre stiinta si de a o cerceta este mai presus de placerile pe care le aduc discutiile despre aceasta lume. Ei vor avea, asadar, o parte bogata din aceasta bucurie, iar in Paradis li se vor dezvalui adevaruri ale cunoasterii intr-un fel care nu poate fi exprimat in cuvinte.

Dupa ce Allah Preainaltul a amintit desfatarea Paradisului si a descris-o prin aceste insusiri frumoase, a laudat-o, le-a trezit dorinta celor care lucreaza pentru ea si i-a indemnat sa lucreze pentru a o dobandi, spunand: „Aceasta este, cu adevarat, izbanda cea mare!” Prin ea au dobandit tot binele si tot ceea ce sufletele iubesc si doresc si au fost feriti de orice lucru temut si neplacut. Mai exista, oare, o izbanda mai presus de aceasta care sa fie cautata, ori aceasta este telul cel mai inalt si capatul tuturor telurilor?! Multumirea Domnului pamantului si al cerurilor s-a asezat asupra lor, s-au bucurat de apropierea Sa, s-au desfatat cunoscandu-L, s-au bucurat vazandu-L si au fost cuprinsi de incantare la auzul Cuvintelor Sale!

„Pentru asa ceva sa lucreze cei care lucreaza!” Acesta este lucrul cel mai vrednic pentru care sa fie cheltuite pretioasele suflari ale vietii si cel dintai catre care sa se indrepte, cu hotarare, cei cunoscatori si chibzuiti. Cea mai mare pierdere si cel mai adanc regret sunt ca unui om hotarat sa-i treaca o vreme din viata fara sa fie ocupat cu faptele care il apropie de acest salas. Dar cum este, atunci, daca el merge, prin pacatele sale, spre salasul pieirii?!