Ya-Sin · 36:41–50

Versetele 41 la 50

Adica au in aceasta un semn si o dovada ca Allah singur este vrednic de adorare, fiindca El daruieste binefacerile si indeparteaza nenorocirile. Printre binefacerile Sale se afla si aceasta: „Noi le-am purtat urmasii”.³⁹ Multi dintre comentatori au spus ca aici sunt avuti in vedere stramosii lor.⁴⁰

„Si am creat pentru ei”, adica pentru cei care au venit dupa ei, „altele asemenea ei”, adica asemenea acelei corabii, de acelasi fel, „pe care se urca”. A amintit binefacerea Sa fata de stramosi, prin purtarea lor in corabii, fiindca binefacerea fata de ei este o binefacere fata de urmasi.

Acest loc este, pentru mine, unul dintre cele mai greu de inteles din tafsir. Ceea ce au spus multi comentatori, anume ca prin „urmasi” sunt avuti in vedere stramosii, este o folosire a cuvantului „urmasi” pentru „stramosi” care nu este cunoscuta in Coran. Mai mult, ea cuprinde o neclaritate si indeparteaza vorbirea de sensul ei firesc, lucru pe care il resping Cuvantul Domnului lumilor si vointa Sa de a le lamuri si de a le explica robilor Sai.

Exista o alta posibilitate, mai buna decat aceasta: prin „urmasi” sa fie inteleasa specia omeneasca, iar cei avuti in vedere sa fie ei insisi, fiindca sunt dintre urmasii fiilor lui Adam. Insa acestui inteles i se opun Cuvintele Sale: „Si am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urca”. Daca sensul ar fi ca am creat, pentru cei carora li se adreseaza aceste cuvinte, alte feluri de corabii asemenea acelei corabii, atunci s-ar repeta acelasi inteles, lucru pe care elocventa Coranului il respinge. Daca prin Cuvintele Sale: „Si am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urca” ar fi avute in vedere camilele, care sunt corabiile uscatului, intelesul ar fi coerent si limpede. Totusi, ar ramane in vorbire o neclaritate, fiindca, daca acesta ar fi fost intelesul dorit, s-ar fi spus: „Un semn pentru ei este ca i-am purtat in corabia incarcata si am creat pentru ei altele asemenea ei, pe care se urca”. Insa, daca mai intai se spune: „Le-am purtat urmasii”, iar a doua oara: „I-am purtat”, intelesul nu devine limpede decat daca se spune ca pronumele se refera la urmasi. Allah stie cel mai bine adevarul acestei chestiuni.

Cand am ajuns, scriind, la acest loc, mi s-a aratat un inteles care nu este departe de ceea ce a voit Allah Preainaltul. Cel care cunoaste maretia Cartii lui Allah, lamurirea ei desavarsita sub toate aspectele a lucrurilor prezente, trecute si viitoare si faptul ca, din fiecare inteles, ea aminteste ceea ce este mai inalt si mai desavarsit dintre starile sale, va intelege aceasta. Corabiile se numara printre semnele si binefacerile lui Allah Preainaltul fata de robii Sai, din vremea cand i-a invatat sa le construiasca si pana in Ziua Invierii. Ele au existat neincetat, in fiecare vreme, pana in vremea celor carora li s-a adresat Coranul. Cand Allah Preainaltul li S-a adresat prin Coran si a amintit corabiile, El stia ca cele mai mari semne legate de ele vor aparea in alt timp si in alta vreme decat a lor, atunci cand ii va invata sa construiasca vase maritime, atat cu panze, cat si puse in miscare prin foc, precum si mijloace aeriene care plutesc in vazduh ca pasarile si altele asemenea lor, si vehicule terestre. Cele in care se arata semnul cel mai maret aveau sa existe numai printre urmasi. De aceea a atras atentia in Carte asupra celui mai inalt dintre felurile acestor semne, spunand: „Un semn pentru ei este ca Noi le-am purtat urmasii in corabia incarcata”, adica plina cu pasageri si marfuri. Allah Preainaltul i-a purtat si i-a salvat de la inec prin mijloacele pe care i-a invatat sa le foloseasca.

De aceea le-a atras atentia asupra binefacerii Sale fata de ei, prin faptul ca i-a salvat de la inec, desi avea puterea sa-i inece. A spus: „Daca am voi, i-am ineca si n-ar avea niciun ajutator”, adica nimeni care sa le vina in ajutor si sa-i sprijine in stramtorare si nimeni care sa le indeparteze greutatea; „si nici n-ar fi salvati” din starea in care se afla.

„Decat printr-o indurare din partea Noastra si pentru a se bucura de viata pana la un timp”: nu i-am inecat, din Bunatate fata de ei, si i-am lasat sa se bucure de viata pana la un timp, poate ca se vor intoarce ori vor indrepta ceea ce au neglijat.

„Cand li se spune: Feriti-va de ceea ce este inaintea voastra si de ceea ce este in urma voastra”, adica de starile vietii dintre moarte si inviere, de Ziua Invierii si de pedepsele acestei lumi, „ca sa vi se arate indurare”, ei se intorc de la aceasta si nu-i dau nicio atentie, chiar daca le-ar veni toate semnele.

De aceea a spus: „Nu le vine niciun semn dintre semnele Domnului lor fara sa se intoarca de la el”. Atribuirea semnelor Domnului lor dovedeste desavarsirea si limpezimea lor, fiindca nu exista nimic mai limpede si mai lamuritor decat semnele lui Allah. Faptul ca El le-a trimis robilor Sai semne prin care sa cunoasca ceea ce le foloseste in religia si in viata lor lumeasca face parte din grija cu care Allah ii creste si ii indruma.

„Cand li se spune: Cheltuiti din ceea ce v-a daruit Allah”, adica din cele necesare traiului pe care Allah vi le-a daruit si pe care, daca ar voi, vi le-ar lua, „cei care nu cred le spun celor care cred”, impotrivindu-se adevarului si aducand Vointa divina drept argument: „Sa-l hranim noi pe acela pe care, daca ar fi voit Allah, l-ar fi hranit? Voi”, o, credinciosilor, „nu sunteti decat intr-o ratacire vadita”, de vreme ce ne porunciti aceasta. Acest lucru dovedeste marea lor nestiinta ori felul josnic in care se prefac nestiutori. Vointa divina nu este niciodata o justificare pentru cel neascultator. Chiar daca ceea ce Allah voieste se intampla, iar ceea ce El nu voieste nu se intampla, Allah Preainaltul le-a dat robilor Sai putinta de a faptui si le-a daruit puterile prin care pot implini porunca si se pot feri de ceea ce este oprit. Daca parasesc ceea ce li s-a poruncit, aceasta este alegerea lor, fara sa fie siliti sau constransi.

„Ei spun”, tagaduind si cerand grabirea implinirii: „Cand se va implini aceasta fagaduinta, daca spuneti adevarul?” Allah Preainaltul a spus: Nu o socotiti indepartata, caci este aproape. „Ei nu asteapta decat un singur strigat”, care este suflarea in Trambita si care „ii va cuprinde”, adica ii va lovi, „in timp ce se cearta”, fiind nepasatori fata de ea. Nici nu le trece prin minte, in timpul certurilor si neintelegerilor dintre ei, care se petrec de obicei numai intr-o vreme de nepasare.

Daca ii cuprinde in vremea nepasarii lor, nu vor mai fi pasuiti si nu li se va da niciun ragaz: „Atunci nu vor putea lasa nicio dispozitie testamentara”, nici mica, nici mare, „si nici sa se intoarca la familiile lor”.