Fatir · 35:31–35

Versetele 31 la 35

Allah Preainaltul aminteste ca aceasta Carte, pe care i-a revelat-o Trimisului Sau, „este Adevarul”, datorita multului adevar pe care il cuprinde, ca si cum adevarul ar fi cuprins numai in ea. Asadar, sa nu aveti nicio retinere in inimile voastre fata de ea, sa nu va simtiti impovarati de ea si sa nu o socotiti lipsita de insemnatate. Daca ea este Adevarul, atunci toate cele pe care le arata despre Allah, despre cele nevazute si despre alte lucruri sunt conforme cu realitatea. Nu este, asadar, ingaduit sa se inteleaga prin ea ceva care contrazice sensul sau aparent si ceea ce ea arata.

Ea „intareste ceea ce a fost inaintea ei”, dintre Carti si Trimisi, fiindca acestia au vestit-o. Cand ea a venit si s-a aratat, a adeverit cele vestite de ei. Ei au anuntat-o si au vorbit despre ea, iar ea i-a adeverit. De aceea, nimeni nu poate sa creada in Cartile anterioare si, in acelasi timp, sa nu creada in Coran: necredinta lui in acesta ii anuleaza credinta in ele, caci printre vestirile lor se afla si vestirea Coranului, iar vestirile lor sunt conforme cu vestirile Coranului.

„Allah ii cunoaste bine pe robii Sai si ii vede”: El da fiecarei comunitati si fiecarei persoane ceea ce se potriveste starii sale. De aici face parte si faptul ca legiuirile anterioare nu erau potrivite decat timpului si vremii lor. De aceea Allah a continuat sa trimita Trimisi, unul dupa altul, pana cand a incheiat sirul lor cu Muhammad, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa. El a adus aceasta Lege, care indreapta treburile fapturilor pana in Ziua Invierii si cuprinde binele in orice timp. Cum aceasta comunitate este cea mai desavarsita dintre comunitati in judecata, cea mai buna in gandire, cea mai sensibila in inima si cea mai curata sufleteste, Allah Preainaltul a ales-o, a ales pentru ea religia Islamului si i-a dat ca mostenire Cartea care vegheaza asupra tuturor celorlalte Carti.

De aceea a spus: „Apoi am dat Cartea ca mostenire celor pe care i-am ales dintre robii Nostri”, adica acestei comunitati. „Printre ei sunt unii care isi fac nedreptate lor insisi”, prin pacate care nu ajung la necredinta; „altii care urmeaza calea de mijloc”, limitandu-se la ceea ce le este obligatoriu si parasind ceea ce este oprit; „si altii care sunt in frunte in savarsirea faptelor bune”, adica se grabesc catre ele, se straduiesc si ii intrec pe ceilalti. Acestia implinesc indatoririle, sporesc faptele de adorare de bunavoie si parasesc atat cele oprite, cat si cele dezaprobate.

Allah Preainaltul i-a ales pe toti acestia ca sa mosteneasca aceasta Carte, chiar daca treptele lor sunt diferite si starile lor se deosebesc. Fiecare are o parte din aceasta mostenire, chiar si cel care isi face nedreptate lui insusi. Ceea ce are el din temelia credintei, din stiintele credintei si din faptele credintei face parte din mostenirea Cartii. Prin mostenirea Cartii se intelege mostenirea stiintei ei si a faptuirii potrivit ei, studierea cuvintelor ei si descoperirea intelesurilor ei.

Cuvintele „cu ingaduinta lui Allah” se refera la cel care este in frunte in savarsirea faptelor bune, pentru ca el sa nu se mandreasca cu propria fapta. Nu a ajuns in frunte decat prin reusita daruita de Allah Preainaltul si prin ajutorul Sau; de aceea trebuie sa se preocupe de multumirea fata de Allah pentru binefacerea pe care i-a daruit-o. „Acesta este harul cel mare”: mostenirea acestei Carti marete de catre cei pe care Allah i-a ales dintre robii Sai este harul cel mare, fata de care toate celelalte binefaceri sunt ca si inexistente. Cea mai inalta binefacere si cel mai mare har, fara exceptie, este mostenirea acestei Carti.

Apoi a amintit rasplata celor carora le-a dat Cartea ca mostenire: „Ei vor intra in gradinile sederii vesnice”. Acestea sunt gradini cu copaci, umbre si umbra deasa, gradini frumoase, rauri curgatoare, palate inalte si locuinte impodobite, intr-o vesnicie care nu se sfarseste si intr-o viata care nu se epuizeaza. Cuvantul „Adn” inseamna sedere statornica. Asadar, gradinile Adn sunt gradinile sederii statornice. Le-a legat de sedere fiindca ramanerea si dainuirea vesnica sunt insusirea lor si insusirea celor care se afla in ele.

„Vor fi impodobiti cu bratari de aur”: acestea sunt podoabe purtate la maini, dupa cum le place si dupa cum le socotesc mai frumoase. Barbatii si femeile sunt deopotriva in privinta podoabelor din Paradis. Vor fi impodobiti si cu „perle”, insirate pe vesmintele si pe trupurile lor. „Iar vesmintele lor vor fi din matase”, din matase fina si din brocart verde.

Cand binefacerile lor vor fi depline si desfatarile lor desavarsite, „vor spune: Lauda lui Allah, care a indepartat de la noi tristetea!” Aceasta cuprinde orice tristete. Nu-i va atinge nicio tristete din pricina vreunei lipse in frumusetea lor, in mancarea si bautura lor, in desfatarile lor, in trupurile lor sau in dainuirea sederii lor. Ei se vor bucura de binefaceri carora nu-si vor putea inchipui ce li s-ar mai putea adauga, iar acestea vor spori mereu, in vecii vecilor. „Domnul nostru este Atoateiertator”, caci ne-a iertat greselile; „Rasplatitor”, caci a primit de la noi faptele bune, le-a inmultit si ne-a daruit din Harul Sau ceea ce nici faptele noastre, nici dorintele noastre nu puteau atinge. Prin Iertarea Sa au scapat de orice lucru urat si infricosator, iar prin rasplatirea si Harul Sau au dobandit orice lucru dorit si iubit.

„El este Cel care ne-a asezat”, adica ne-a dat un salas in care ramanem si ne statornicim, nu un loc de trecere, „in salasul sederii vesnice”, adica locuinta in care sederea dureaza si in care omul doreste sa ramana, datorita multelor sale bunatati, a bucuriilor care se succeda si a lipsei oricarei tulburari. Aceasta asezare este „prin Harul Sau” si prin Generozitatea Sa fata de noi, nu prin faptele noastre. Daca nu ar fi fost Harul Sau, nu am fi ajuns unde am ajuns. „Unde nu ne atinge nicio osteneala si nu ne atinge nicio oboseala”: trupurile nu obosesc, nici inimile si puterile, si nici multimea desfatarilor nu aduce oboseala.

Aceasta arata ca Allah Preainaltul le da trupurilor lor o alcatuire desavarsita si le pregateste neincetat mijloacele odihnei, astfel incat sa fie mereu in aceasta stare, fara sa-i atinga osteneala, oboseala, grija sau tristetea. Arata si ca nu dorm in Paradis, fiindca folosul somnului este indepartarea oboselii si dobandirea odihnei, pe cand oamenii Paradisului nu sunt in aceasta situatie. In plus, somnul este o moarte mai mica, iar oamenii Paradisului nu mor. Allah sa ne faca dintre ei, prin Binefacerea si Generozitatea Sa!