Saba · 34:22–23

Versetele 22 la 23

„Spune”, o, Trimisule, celor care Ii asociaza lui Allah alte fapturi, care nu aduc nici folos, nici vatamare, silindu-i sa recunoasca neputinta acestora si aratandu-le netemeinicia adorarii lor: „Chemati-i pe cei pe care ii socotiti alaturi de Allah”, adica pe cei pe care ii socotiti parteneri ai lui Allah, daca chemarea voastra va poate folosi! Toate pricinile neputintei si ale incapacitatii de a raspunde chemarii se afla in ei, in orice privinta. Ei nu au nici cea mai mica stapanire: „nu stapanesc nici greutatea unui fir de colb in ceruri sau pe pamant”, nici in mod independent, nici ca parteneri. De aceea a spus: „nu au”, adica acele divinitati pe care le-ati socotit astfel, „nicio parte in acestea”, adica in ceruri si pe pamant. Nu au nicio parte, mica sau mare; nu au nici stapanire proprie, nici parte la stapanire.

Mai ramane sa se spuna: chiar si asa, ar putea fi ajutoare si sfetnici ai Stapanului, iar chemarea lor ar fi folositoare, fiindca, datorita nevoii pe care Stapanul ar avea-o de ei, acestia ar putea implini nevoile celor care li se adreseaza. Allah Preainaltul a respins si aceasta treapta: „iar El nu are”, adica Allah Preainaltul, Unicul, Cel care le supune pe toate, „printre ei”, dintre aceste fiinte adorate, „niciun ajutor”, adica niciun sprijin sau sfetnic care sa-L ajute in Stapanire si Carmuire.

Nu a mai ramas decat mijlocirea, iar El a respins-o prin cuvintele: „Mijlocirea nu foloseste inaintea Lui decat pentru cel caruia El ii ingaduie.” Acestea sunt temeiurile pe care politeistii isi sprijina atasamentul fata de cei pe care ii pun alaturi de Allah si fata de idolii lor, fie ca sunt oameni, arbori, pietre ori altceva. Allah le-a taiat si a aratat limpede ca sunt netemeinice, punand capat temeiurilor politeismului si smulgandu-i radacinile.

Politeistul cheama si adora altceva decat pe Allah numai pentru folosul pe care il nadajduieste de la acel lucru. Acea nadejde l-a impins la asociere. Daca cel pe care il cheama in afara lui Allah nu stapaneste nici folosul, nici vatamarea, nu are parte la Stapanire, nu este nici sprijin, nici ajutor al Stapanului si nu poate mijloci decat cu Ingaduinta Stapanului, atunci aceasta chemare si aceasta adorare sunt o ratacire pentru mintea sanatoasa si sunt neintemeiate potrivit Legii. Mai mult, politeistului i se intoarce impotriva chiar lucrul pe care il cauta: el nadajduieste un folos, iar Allah arata ca aceasta nadejde este neintemeiata si ca folosul nu exista. In alte versete, El arata vatamarea pe care acestea o aduc celor care le adora: in Ziua Invierii, unii ii vor tagadui pe altii, se vor blestema unii pe altii, iar salasul lor va fi Focul. Cand oamenii vor fi adunati, acestea le vor fi vrajmase si le vor tagadui adorarea.

Uimitor este ca politeistul se socoteste prea mandru ca sa-i urmeze pe Trimisi, pe motiv ca sunt oameni, dar accepta sa adore si sa cheme arbori si pietre. Se socoteste prea mandru pentru devotamentul curat fata de Stapanul Cel Milostiv, Judecatorul, dar accepta sa adore ceea ce ii aduce mai degraba vatamare decat folos, ascultand astfel de cel mai mare vrajmas al sau, care este Satan!

In cuvintele „Cand spaima este inlaturata din inimile lor, ei intreaba: Ce a spus Domnul vostru? Ei raspund: Adevarul! El este Cel Preainalt, Cel Mare”, este posibil ca pronumele sa se refere la politeisti. Ei sunt amintiti in text, iar regula pronumelor este ca ele se refera la referentul mentionat cel mai recent. Atunci sensul ar fi ca, in Ziua Invierii, dupa ce spaima este inlaturata din inimile politeistilor, adica frica le este ridicata si le revin mintile, sunt intrebati despre starea lor din aceasta lume si despre tagaduirea adevarului adus de Trimisi. Ei vor recunoaste ca necredinta si politeismul pe care le urmau erau false si ca ceea ce a spus Allah si ceea ce au vestit despre El Trimisii Sai este adevarul. Atunci li se va arata ceea ce ascundeau inainte, vor sti ca adevarul Ii apartine lui Allah si isi vor recunoaste pacatele.

„El este Cel Preainalt”: prin Fiinta Sa, deasupra tuturor fapturilor, prin Puterea cu care le supune si prin Inaltimea Rangului Sau, datorita Atributelor marete si de o deplina vrednicie pe care le are. „Cel Mare” in Fiinta si Atributele Sale. Din Inaltimea Sa face parte si faptul ca Judecata Sa Preainalta se impune, iar sufletele I se supun, pana si sufletele celor trufasi si ale politeistilor. Acest sens este mai evident si este cel aratat de context.

Este posibil ca pronumele sa se refere la ingeri. Cand Allah Preainaltul rosteste revelatia, ingerii o aud, isi pierd cunostinta si cad prosternati inaintea lui Allah. Primul care isi ridica apoi capul este Jibril. Allah ii vorbeste, dandu-i revelatia pe care o voieste. Cand ingerii isi revin, iar spaima din inimile lor dispare, ei se intreaba unii pe altii despre Cuvantul la auzul caruia si-au pierdut cunostinta: „Ce a spus Domnul vostru?” Unii le raspund celorlalti: „A spus adevarul.” Fie spun aceasta in general, fiindca stiu ca El nu spune decat adevarul, fie spun: a spus cutare si cutare lucru, adica vorbele pe care le-au auzit de la El, care sunt adevarul.²⁷

Potrivit acestei intelegeri, sensul este: cum au putut politeistii care au adorat acele divinitati a caror neputinta si nedesavarsire vi le-am descris, care nu aduc niciun fel de folos, sa se abata si sa fie indepartati de la devotamentul curat in adorarea Domnului Maret, Preainalt si Mare? Din pricina Maretiei si Slavei Sale, ingerii cei nobili si fapturile apropiate Lui ajung sa se supuna intr-atat si sa-si piarda cunostinta cand Ii aud Cuvantul. Toti recunosc ca El nu spune decat adevarul. Ce este, asadar, cu acesti politeisti, de se socotesc prea mandri sa-L adore pe Cel care are o asemenea Maretie, o asemenea Stapanire si Putere? Preainalt este Cel Preainalt, Cel Mare, mai presus de asocierea politeistilor, de minciunile si de nascocirile lor!