Al-Hajj · 22:42–46

Versetele 42 la 46

Allah ii spune Profetului Sau Muhammad - binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra sa - ca, daca acesti politeisti il socotesc mincinos, el nu este primul trimis tagaduit, iar ei nu sunt prima comunitate care si-a tagaduit trimisul. Inaintea lor au tagaduit poporul lui Nuh, 'Ad, Thamud, poporul lui Ibrahim, poporul lui Lut, locuitorii din Madyan - adica poporul lui Shu'ayb - si Musa a fost socotit mincinos.

„Le-am dat ragaz necredinciosilor” care i-au tagaduit pe trimisi. Nu am grabit pedeapsa, ci i-am lasat pana cand au staruit orbi in faradelege, iar necredinta si raul lor au crescut. „Apoi i-am apucat” cu pedeapsa Celui Atotputernic si Atotstapanitor. „Si cum a fost Mustrarea Mea!”, adica ce aspra si cumplita a fost pedeapsa pentru necredinta si tagaduirea trimisilor!

Pe unii i-a inecat, pe altii i-a apucat Strigatul, pe altii i-a nimicit vantul naprasnic, pe altii i-a inghitit pamantul, iar asupra altora a venit pedeapsa Zilei Umbrei. Sa ia aminte acesti tagaduitori, ca sa nu-i loveasca ceea ce i-a lovit pe cei dinainte. Ei nu sunt mai buni si nu au primit in Cartile coborate de Allah vreo scutire. Cati dintre cei asemenea lor au fost pedepsiti si nimiciti!

„Cate cetati nedrepte am nimicit!” prin pedeapsa aspra si rusinea lumii acesteia, pentru necredinta lor in Allah si tagaduirea trimisilor. Pedepsirea lor nu a fost nedreptate din partea Noastra. „Ele sunt prabusite peste acoperisurile lor”, adica locuintele, palatele si zidurile lor s-au daramat peste acoperisuri si au ramas parasite dupa ce fusesera locuite, pustii dupa ce fusesera pline de oameni.

„Fantanile parasite”: cate fantani in jurul carora se adunau oamenii sa-si adape turmele si sa-si potoleasca setea au ramas acum fara nimeni care sa vina sau sa plece! „Si palatele inalte pustii”: cate palate pe care oamenii s-au straduit sa le ridice, sa le intareasca si sa le impodobeasca au ramas fara folos cand a venit Porunca lui Allah! Au ajuns goale, iar locuitorii lor au devenit o invatatura pentru cel care ia aminte si o pilda pentru cel care cugeta.

De aceea Allah i-a chemat pe robi sa calatoreasca pe pamant, cu trupurile si cu inimile lor, ca sa priveasca si sa invete: „Oare nu au calatorit ei pe pamant, ca sa aiba inimi cu care sa inteleaga”, adica sa inteleaga Semnele lui Allah, sa cugete asupra lor si sa ia invatatura, „si urechi cu care sa auda”, adica sa asculte relatarile despre comunitatile pedepsite. Simpla vedere, auzire si calatorie, fara cugetare si invatatura, nu folosesc si nu duc la scop.

„Cu adevarat, nu ochii orbesc, ci orbesc inimile din piepturi.” Orbirea daunatoare religiei este orbirea inimii fata de adevar: ea nu-l vede, asa cum orbul nu vede lucrurile pe care ceilalti le privesc. Cat despre orbirea ochilor, urmarile ei privesc numai mijloacele de trai si folosurile lumii acesteia.