Al-Anbya · 21:89–90

Versetele 89 la 90

Adica: aminteste-l cu lauda pe robul Nostru Zakariyya, aratand virtutile si meritele sale. Printre ele se afla aceasta virtute mare, care cuprinde sinceritatea lui fata de fapturi si Mila lui Allah asupra sa. „L-a chemat pe Domnul sau: Domnul meu, nu ma lasa singur”, adica el a spus: „Domnul meu, oasele mele au slabit, iar capul imi straluceste de caruntete si niciodata nu am fost nefericit in rugaciunea mea catre Tine. Eu ma tem de rudele mele dupa mine, iar sotia mea este stearpa. Daruieste-mi de la Tine un urmas care sa ma mosteneasca pe mine si sa mosteneasca din familia lui Ya'qub si fa-l, Domnul meu, placut Tie” [Maryam, 19:4-6].

Din aceste versete se cunoaste ca, atunci cand moartea i s-a apropiat, el s-a temut ca nimeni nu-i va lua locul in chemarea la Allah si in sfatuirea robilor Lui. Se temea si sa nu ramana singur in timpul vietii sale, fara sa aiba un urmas care sa-i fie alaturi si sa-l ajute in lucrarea pe care o implinea. „Iar Tu esti Cel mai bun dintre mostenitori”, adica Tu esti Cel mai bun dintre cei care raman si Cel mai bun care sa le faca bine dupa mine; Tu esti mai milostiv fata de robii Tai decat sunt eu. Totusi, vreau ceva care sa-mi linisteasca inima, sa-mi impace sufletul si a carui rasplata sa curga in talerul faptelor mele.

„Noi i-am raspuns, i l-am daruit pe Yahya”, profetul nobil al carui nume Allah nu-l mai daduse nimanui inainte. „Si am indreptat-o pentru el pe sotia sa”: ea fusese stearpa si pantecele ei nu era potrivit pentru nastere, dar Allah i l-a indreptat pentru sarcina, de dragul profetului Sau Zakariyya. Aceasta arata folosul insotitorului bun si drept: binecuvantarea lui ajunge si la cel apropiat lui. Astfel, daruirea lui Yahya a fost o binecuvantare pentru amandoi parintii.

Dupa ce i-a pomenit separat pe profeti si trimisi, Allah i-a laudat pe toti impreuna: „Cu adevarat, ei se grabeau spre faptele bune”, adica se grabeau spre ele, le implineau in timpul lor cel mai virtuos si le desavarseau asa cum se cuvine. Ei nu lasau nicio virtute pe care o puteau atinge fara sa profite de prilejul ei.

„Ne chemau cu speranta si teama”, adica Ne cereau lucrurile dorite, dintre folosurile lumii acesteia si ale Vietii de Apoi, si cautau adapost la Noi de lucrurile de care se temeau si de vatamarile celor doua lumi. Ei erau plini de speranta si teama, nu erau nepasatori, distrasi sau siguri de ei insisi. „Si erau smeriti inaintea Noastra”, adica supusi, umili si plecati, datorita cunoasterii lor desavarsite a Domnului lor.