Al-Anbya · 21:51–73

Versetele 51 la 73

Comentariul versetelor 51 la 54

Dupa ce i-a pomenit pe Musa si Muhammad si Cartile lor, Allah spune: „Cu adevarat, Noi i-am dat lui Ibrahim, mai inainte, calauzirea cea dreapta”, adica inaintea trimiterii lui Musa si Muhammad si a pogorarii Cartilor lor. Allah i-a aratat lui Ibrahim Imparatia cerurilor si a pamantului si i-a daruit acea calauzire desavarsita prin care s-a indreptat pe sine si i-a chemat si pe oameni, intr-un chip care nu i-a fost daruit nimanui dintre oameni, in afara de Muhammad.

Calauzirea cea dreapta ii este atribuita in chip deosebit fiindca masura ei era potrivita cu starea si treapta lui inalta. Altfel, fiecare credincios primeste o parte din calauzirea cea dreapta potrivit credintei sale.

„Si il cunosteam bine”, adica i-am dat calauzirea cea dreapta, l-am ales drept trimis si khalil al Nostru si l-am ales in aceasta lume si in Viata de Apoi, fiindca stiam ca era vrednic si pregatit pentru aceasta, prin curatia si inteligenta lui. De aceea Allah ne vesteste disputa lui cu poporul sau, oprirea lor de la shirk, sfaramarea idolilor si dovada pe care i-a silit sa o recunoasca.

„Cand le-a spus tatalui sau si poporului sau: Ce sunt aceste chipuri” pe care le faceti si le ciopliti cu mainile voastre dupa infatisarea unor fapturi, „carora le sunteti devotati”, staruind in adorarea lor? Ce sunt ele, ce virtute au si unde a disparut judecata voastra, de v-ati daruit vietile adorarii acestor lucruri pe care chiar voi le-ati modelat si cioplit? Este dintre cele mai uimitoare lucruri ca omul sa adore ceea ce a cioplit cu mana lui.

Ei au raspuns fara nicio dovada, asemenea celui neputincios care nu are nici macar cel mai slab argument aparent pe care sa se sprijine: „I-am gasit pe parintii nostri adorandu-le.” Am urmat calea lor si i-am imitat in adorarea lor.

Este cunoscut ca fapta oricarui om, in afara trimisilor, nu este o dovada si ca nimeni nu trebuie urmat orbeste, mai ales in temeliile religiei si in Tawhidul Domnului lumilor. De aceea Ibrahim i-a descris pe toti ca rataciti: „Cu adevarat, voi si parintii vostri ati fost intr-o ratacire vadita.” Ce ratacire ar putea fi mai mare decat aceea care i-a condus la shirk si la parasirea Tawhidului? Ceea ce ati spus nu poate fi urmat; voi si ei sunteti intr-o ratacire limpede, vadita oricarui om.

Comentariul versetelor 55 la 57

Uimiti de cuvintele lui si socati ca ii socotea lipsiti de minte pe ei si pe parintii lor, au spus: „Ai venit la noi cu adevarul sau esti dintre cei care glumesc?” Adica: ceea ce ne-ai spus si Mesajul pe care ni l-ai adus sunt cu adevarat serioase si adevarate ori sunt vorbele in joaca ale unuia care batjocoreste si nu stie ce spune?

Ei si-au formulat intrebarea in acesti doi termeni, fiindca socoteau de la sine inteles ca vorbele aduse de Ibrahim erau vorbele unui om nechibzuit, care nu intelege ce spune. Ibrahim le-a raspuns limpede, aratand in ce consta nechibzuinta lor si putinatatea mintii lor.

El a spus: „Ba Domnul vostru este Domnul cerurilor si al pamantului, Cel care le-a creat, iar eu sunt dintre cei care marturisesc aceasta.” Astfel a unit pentru ei dovada rationala cu dovada transmisa.

In ceea ce priveste dovada rationala, orice om - chiar si cei cu care Ibrahim se afla in disputa - stie ca numai Allah este Creatorul tuturor fapturilor: fiii lui Adam, ingerii, djinnii, animalele, cerurile si pamantul. El le oranduieste pe toate in toate chipurile de oranduire. Fiecare faptura se afla sub Oranduirea si Stapanirea Sa, inclusiv tot ceea ce este adorat in afara lui Allah.

Se cuvine oare celui care are cea mai mica urma de minte si discernamant sa adore o faptura oranduita, care nu are nicio putere asupra folosului sau vatamarii, mortii, vietii ori invierii, si sa paraseasca adorarea Creatorului, Daruitorului de hrana, Oranduitorului tuturor lucrurilor?

Dovada transmisa este ceea ce a fost transmis de la trimisi - binecuvantarile si pacea lui Allah fie asupra lor. Ceea ce au adus ei este aparat de greseala si minciuna si nu vesteste decat adevarul. Printre formele acestei dovezi se afla marturia unuia dintre trimisi asupra acestei chestiuni. De aceea Ibrahim a spus: „iar eu sunt dintre cei care marturisesc aceasta”, adica marturisesc ca numai Allah este vrednic de adorare si ca adorarea altuia in afara Lui este desarta. Dupa Marturia lui Allah, ce marturie poate fi mai inalta decat marturia trimisilor, mai ales a trimisilor inzestrati cu hotarare si, dintre ei, mai ales a khalilului Celui Milostiv?

Dupa ce a aratat ca idolii lor nu au nicio putere de oranduire, Ibrahim a voit sa le arate prin fapta neputinta si lipsa lor de ajutor, printr-un lucru care sa-i oblige sa recunoasca aceasta. El a spus: „Pe Allah! Voi unelti impotriva idolilor vostri”, adica ii voi sfarama, „dupa ce veti pleca intorcand spatele” spre sarbatoarea voastra. Cand au plecat, Ibrahim s-a dus in ascuns la idolii lor.

Comentariul versetelor 58 la 67

„El i-a facut bucati”, adica i-a sfaramat. Idolii erau adunati intr-o singura cladire, iar el i-a spart pe toti, „afara de cel mare al lor”, adica a lasat neatins idolul lor cel mai mare, pentru un scop care avea sa devina limpede.

Cugeta la aceasta uimitoare precizie a formularii: tot ceea ce este dispretuit inaintea lui Allah nu este numit prin cuvinte de cinstire decat prin raportare la cei care il cinstesc. Astfel, cand Profetul le scria regilor politeisti, spunea: „catre mai-marele persilor”, „catre mai-marele romanilor¹³” si cele asemenea.

El nu spunea: „catre cel maret”. Tot astfel, Allah spune aici: „afara de cel mare al lor” si nu spune: „unul mare dintre idolii lor”. Se cuvine sa luam aminte la aceasta si sa ne ferim sa cinstim ceea ce Allah a dispretuit, afara de cazul in care este numit astfel numai prin raportare la cei care il cinstesc.

„Poate ca se vor intoarce la el”: Ibrahim a lasat idolul lor cel mare nesfaramat pentru ca ei sa se intoarca la Ibrahim, sa asculte pe deplin dovada sa, sa ia aminte la ea si sa nu se abata de la ea. De aceea, la sfarsit, Allah spune: „Atunci s-au intors la ei insisi.”

Cand au vazut umilirea si rusinea care cazusera asupra idolilor lor, ei au spus: „Cine a facut aceasta divinitatilor noastre? Cu adevarat, el este dintre cei nedrepti.” L-au invinuit pe Ibrahim de nedreptate, desi ei erau mai vrednici de acest nume. Nu au inteles ca sfaramarea lor era dintre cele mai bune virtuti ale sale si dintre faptele dreptatii si Tawhidului. Nedrept era cel care isi luase asemenea idoli drept divinitati, desi vedea ce li se facuse.

Ei au spus: „Am auzit un tanar pomenindu-i”, adica ii critica si ii vorbea de rau, iar cel care face aceasta trebuie sa fie cel care i-a sfaramat. Sau sensul poate fi ca unii il auzisera spunand ca va unelti impotriva lor. „I se spune Ibrahim.”

Cand s-au lamurit ca Ibrahim ii sfaramase, au spus: „Aduceti-l inaintea ochilor oamenilor”, adica unde sa-l poata vedea si auzi, „poate ca vor marturisi”, adica sa fie de fata si sa vada ce se va face cu cel care le-a sfaramat divinitatile. Tocmai aceasta voia Ibrahim: adevarul sa se arate inaintea oamenilor, ei sa-l vada, iar dovada sa se ridice impotriva lor, asa cum Musa spusese cand a stabilit intalnirea cu Faraon: „Intalnirea voastra sa fie in ziua sarbatorii si oamenii sa fie stransi inainte de amiaza” [Ta Ha, 20:59].

Cand oamenii s-au strans si Ibrahim a fost adus, ei au spus: „Tu ai facut aceasta divinitatilor noastre, o, Ibrahim?” Intrebarea era pentru a-l face sa marturiseasca sfaramarea. Adica: ce te-a facut sa indraznesti si ce te-a impins la aceasta fapta?

Ibrahim le-a spus, iar oamenii priveau: „Ba cel mare dintre ei a facut-o”, adica i-a sfaramat din manie fata de ei, fiindca erau adorati impreuna cu el, si a voit ca adorarea voastra sa-i apartina numai lui. Prin aceste cuvinte Ibrahim a urmarit sa-i sileasca pe potrivnici sa recunoasca adevarul si sa ridice dovada impotriva lor.

De aceea a spus: „Intrebati-i, daca pot vorbi!” Se referea la idolii sfaramati: intrebati-i de ce au fost sfaramati; si intrebati idolul care nu a fost spart de ce i-a sfaramat. Daca pot vorbi, va vor raspunde. Altfel, voi, eu si orice om stim ca nu vorbesc, nu aduc folos si nu vatama; ba nici macar nu se pot ajuta pe ei insisi impotriva celui care le voieste rau.

„Atunci s-au intors la ei insisi”, adica mintile le-au revenit, cugetarea li s-a indreptat si au inteles ca ratacisera prin adorarea idolilor. Au recunoscut in sinea lor nedreptatea si shirkul: „Cu adevarat, voi sunteti nedreptii.” Prin marturisirea lor s-a dobandit scopul si s-a stabilit dovada ca ceea ce faceau era desert si nedrept.

Dar nu au staruit in aceasta stare. „Apoi au fost rasturnati pe capetele lor”, adica lucrul s-a intors impotriva lor, mintile li s-au rasturnat, iar discernamantul li s-a pierdut. Ei i-au spus lui Ibrahim: „Stii prea bine ca acestia nu vorbesc.” Cum iti bati joc de noi si ne batjocoresti, poruncindu-ne sa-i intrebam, cand stii ca nu vorbesc?

Atunci Ibrahim i-a mustrat deschis, in fata tuturor, pentru shirkul lor si a aratat ca divinitatile lor nu merita adorarea: „Atunci adorati, in afara lui Allah, ceea ce nu va aduce niciun folos si nicio vatamare?” Ele nu aduc folos si nu indeparteaza raul.

„Ptiu voua si celor pe care ii adorati in afara lui Allah!” Cat de mare este ratacirea voastra, cat de mare pierderea si cat de rea starea voastra si a celor pe care ii adorati in afara lui Allah! Daca ati avea minte, ati intelege aceasta stare. Dar, fiindca nu aveti minte, ati savarsit din nestiinta ratacirea cu ochii deschisi; animalele au ajuns intr-o stare mai buna decat voi.

Comentariul versetelor 68 la 71

Cand Ibrahim i-a infrant prin dovada si nu au putut aduce niciun argument pentru shirkul lor, ei au recurs la forta pentru a-l pedepsi. Au spus: „Ardeti-l si ajutati-va divinitatile, daca vreti sa faceti ceva!”, adica ucideti-l prin cea mai aspra dintre morti, arderea, din manie pentru divinitatile voastre si pentru a le sprijini. Ce pierduti erau! Ei adorau ceea ce recunosteau ca avea nevoie de sprijinul lor si totusi il luau drept divinitate.

Allah l-a sprijinit pe khalilul Sau cand l-au aruncat in foc si i-a spus focului: „O, foc! Fii racoare si pace pentru Ibrahim!” Focul a devenit racoare si pace asupra lui; nu l-a atins nicio vatamare si nu a simtit nicio durere.

„Ei au vrut sa unelteasca impotriva lui” cand au hotarat sa-l arda, „dar Noi i-am facut cei mai mari pierzatori” in aceasta lume si in Viata de Apoi, tot asa cum Allah i-a facut pe khalilul Sau si pe cei care l-au urmat biruitori si izbanditori.

„I-am mantuit pe el si pe Lut.” Nimeni din poporul sau nu a crezut in el in afara de Lut - pacea fie asupra lui; s-a spus ca acesta era fiul fratelui sau. Allah l-a mantuit, iar el a emigrat „catre pamantul pe care l-am binecuvantat pentru lumi”, adica ash-Sham. Ibrahim si-a parasit poporul in Babilon, in Irak, si a spus: „Eu voi emigra catre Domnul meu. Cu adevarat, El este Cel Atotputernic, Inteleptul” [al-'Ankabut, 29:26].

Printre binecuvantarile ash-Shamului se afla faptul ca multi profeti au trait acolo, ca Allah l-a ales drept loc al emigrarii khalilului Sau si ca acolo se afla una dintre cele trei Case sfinte, Bayt al-Maqdis.

Comentariul versetelor 72 la 73

„I-am daruit”, atunci cand s-a despartit de poporul sau, „pe Ishaq si, ca dar in plus, pe Ya'qub”, fiul lui Ishaq. Dupa ce Ibrahim imbatranise, iar sotia lui era stearpa, ingerii i-au adus vestea buna despre Ishaq si, dupa Ishaq, despre Ya'qub [Hud, 11:71].

Ya'qub este Isra'il, din care se trage marea comunitate a fiilor lui Isra'il. Ibrahim l-a avut si pe Isma'il, din care se trage nobila comunitate araba, iar dintre urmasii lui a fost Stapanul celor dintai si celor de apoi, Profetul Muhammad.

„Pe fiecare l-am facut dintre cei drepti”, adica pe Ibrahim, Ishaq si Ya'qub, implinind drepturile lui Allah si drepturile robilor Sai. Datorita dreptatii lor, Allah i-a facut imami care calauzesc prin Porunca Sa. Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvantari pe care Allah le daruieste robului: sa-l faca imam prin care oamenii sunt calauziti si pe care multi il urmeaza. Ei au dobandit aceasta pentru ca au rabdat cu statornicie si aveau certitudine in Semnele lui Allah.

„Calauzind prin Porunca Noastra”, adica potrivit Religiei Noastre. Ei nu le porunceau oamenilor dupa poftele lor, ci prin Porunca lui Allah, potrivit Religiei Sale si cautand Buna Sa placere. Robul nu devine imam pana cand nu cheama la ceea ce Allah a poruncit.

„Si le-am revelat savarsirea faptelor bune”: ei le implineau si ii chemau pe oameni la ele. Aceasta cuprinde toate faptele bune privitoare la drepturile lui Allah si la drepturile robilor.

„Implinirea rugaciunii si darea zakah”: acestea sunt mentionate in chip deosebit dupa cuprinderea lor in formularea generala, datorita cinstei si virtutii celor doua acte de adorare. Celui care le implineste dupa cum se cuvine i se indreapta religia; cel care le neglijeaza va neglija cu atat mai mult celelalte lucruri. Rugaciunea este cea mai buna dintre faptele prin care se implineste dreptul lui Allah, iar zakah este cea mai buna dintre faptele de binefacere fata de fapturile Sale.

„Iar ei Ne adorau”, fara sa adore pe altcineva. Ei staruiau, in cea mai mare parte a timpului, in actele de adorare ale inimii, ale cuvantului si ale trupului. Astfel au meritat ca adorarea sa fie insusirea lor, pentru ca au implinit ceea ce Allah le-a poruncit fapturilor si scopul pentru care le-a creat.