Taha · 20:9–16

Versetele 9 la 16

Allah ii spune Profetului Muhammad, printr-o intrebare menita sa arate maretia si insemnatatea acestei istorisiri: „A ajuns la tine povestea lui Musa?” Aici incepe fericirea si profetia lui Musa. El a vazut de departe un foc, dupa ce ratacise drumul, fusese cuprins de frig si nu avea nimic cu care sa se incalzeasca in calatoria sa. Le-a spus familiei: „Ramaneti aici! Am zarit un foc”, pe partea dreapta a muntelui. „Poate ca va voi aduce un taciune din el”, ca sa va incalziti, „ori voi gasi la foc o calauzire”, adica pe cineva care sa ma indrume pe drum.

Musa cauta o lumina pe care sa o vada si o indrumare pentru drum, insa a gasit lumina spirituala, lumina Revelatiei prin care sufletele si inimile se lumineaza, si calauzirea adevarata spre Calea cea Dreapta care duce la Gradinile fericirii. A dobandit ceva ce nu-i trecuse prin minte si nu-i intrase in socoteala.

„Cand a ajuns la el”, adica la focul zarit de departe, care era, in realitate, o lumina arzatoare si stralucitoare. Profetul a spus: „Valul Lui este lumina - sau focul; daca l-ar ridica, Stralucirea Fetei Sale ar arde tot ceea ce cuprinde Privirea Sa⁶.” Cand Musa a ajuns acolo, Allah l-a chemat, asa cum spune: „Noi l-am chemat din partea dreapta a Muntelui si l-am apropiat pentru o convorbire tainica” [Maryam, 19:52].

„Cu adevarat, Eu sunt Domnul tau. Scoate-ti sandalele, caci te afli in valea sfanta Tuwa.” Domnul sau i S-a facut cunoscut si i-a poruncit sa se pregateasca pentru convorbirea cu El, sa acorde atentie acestui lucru si sa-si scoata sandalele, pentru ca se afla in valea sfanta, curata si preamarita. Chiar daca sfintenia ei ar proveni numai din faptul ca Allah a ales-o pentru convorbirea Sa cu Musa, aceasta ar fi de ajuns. Multi exegeti au spus ca Allah i-a poruncit lui Musa sa-si scoata sandalele deoarece erau facute din piele de magar⁷. Allah stie mai bine.

„Eu te-am ales”, adica te-am ales si te-am deosebit dintre oameni. Aceasta alegere este cea mai mare binecuvantare si cel mai mare dar pe care Allah i l-a facut si cere o multumire pe masura ei. „Asa ca asculta ceea ce ti se reveleaza”, adica primeste prin ascultare ceea ce iti revelez, caci se cuvine sa fie ascultat. El este temelia religiei, inceputul ei si stalpul chemarii islamice.

Allah a inceput Revelatia spunand: „Cu adevarat, Eu sunt Allah. Nu exista alta divinitate demna de adorare in afara Mea”, adica numai Allah merita Insusirea Divinitatii, datorita Desavarsirii Sale in Nume si Atribute si faptului ca este Unic in Faptele Sale, fara partener, egal ori asemanare. „Asadar, adora-Ma” cu toate formele adorarii, cele vadite si cele ascunse, temeliile si ramurile lor.

Apoi a mentionat in mod deosebit rugaciunea, desi ea este deja cuprinsa in porunca generala de adorare, datorita virtutii si nobletii sale si pentru ca ea cuprinde adorarea inimii, limbii si membrelor. „Pentru pomenirea Mea”, adica implineste rugaciunea ca sa Ma pomenesti. Pomenirea lui Allah este unul dintre cele mai inalte teluri, iar prin ea inima Il adora si dobandeste fericirea. O inima lipsita de pomenirea lui Allah este lipsita de orice bine si se afla in deplina ruina. Allah le-a legiuit robilor feluri de adorari al caror scop este pomenirea Lui, mai ales rugaciunea. El spune: „Recita ceea ce ti-a fost revelat din Carte si implineste rugaciunea. Cu adevarat, rugaciunea opreste de la ticalosie si de la ceea ce este oprit, iar pomenirea lui Allah este mai mare” [al-'Ankabut, 29:45], adica pomenirea lui Allah cuprinsa in rugaciune este mai mare decat efectul acesteia de a opri de la ticalosie si de la ceea ce este oprit. Acesta se numeste tawhidul Divinitatii si al adorarii: Divinitatea este Insusirea Lui, iar robia este insusirea robului.

„Ceasul va veni cu siguranta”, adica venirea lui este inevitabila. „Aproape ca il tin ascuns”, adica „fata de Mine Insumi”, dupa cum apare in unele lecturi⁸. Allah spune: „Oamenii te intreaba despre Ceas. Spune: Stiinta lui este numai la Allah” [al-Ahzab, 33:63] si: „La El este Stiinta Ceasului” [az-Zukhruf, 43:85]. El a ascuns Stiinta lui de toate fapturile. Niciun inger apropiat si niciun profet trimis nu o cunoaste. Intelepciunea venirii Ceasului este „pentru ca fiecare suflet sa fie rasplatit pentru ceea ce se straduieste”, fie bine, fie rau. Ceasul este poarta Casei rasplatirii: „pentru ca El sa-i rasplateasca pe cei care fac rau pentru ceea ce au facut si sa-i rasplateasca pe cei care fac bine cu cea mai buna rasplata” [an-Najm, 53:31].

„Sa nu te abata de la el cel care nu crede in el si isi urmeaza pofta, ca sa nu pieri”, adica sa nu te abata de la credinta in Ceas si in rasplatire si de la lucrarea pentru ele cel care nu crede in Ceas, se straduieste sa semene indoieli, se impotriveste prin argumente desarte si aduce rationamente amagitoare ca sa-l respinga. El isi urmeaza pofta, iar scopul lui nu este sa ajunga la adevar, ci numai sa-si urmeze dorinta. Pazeste-te sa asculti de cineva aflat in aceasta stare, sa accepti vreun cuvant ori vreo fapta a lui prin care te abate de la credinta in Ceas si de la faptele prin care te pregatesti pentru el.

Allah a avertizat impotriva unuia ca acesta deoarece soaptele si amagirea lui se numara printre cele mai de temut ispite pentru credincios, iar oamenii sunt inclinati din fire sa se asemene semenilor lor si sa-i urmeze. Aici se afla o avertizare impotriva oricarui chemator la desertaciune care abate de la credinta obligatorie sau de la desavarsirea ei ori strecoara indoieli in inima. Avertizarea priveste si citirea cartilor care cuprind asemenea lucruri. Allah a pomenit aici credinta in El, adorarea Lui si credinta in Ziua de Apoi, deoarece acestea sunt cele trei temelii ale credintei si stalpul religiei. Cand ele sunt desavarsite, religia este desavarsita; cand lipsesc ori sunt incomplete, lipsa si stricaciunea religiei sunt pe masura lor. Acest pasaj este asemenea cuvintelor prin care Allah arata criteriul fericirii si al nefericirii comunitatilor carora li s-a dat Scriptura: „Cei care cred, iudeii, sabienii si crestinii - oricine crede in Allah si in Ziua de Apoi si savarseste fapte drepte nu va avea teama si nu se va intrista” [al-Ma'idah, 5:69]. „Ca sa nu pieri”, adica sa nu fii nimicit si nefericit daca urmezi calea celui care te abate.