Taha · 20:56–76

Versetele 56 la 76

Comentariul versetelor 56 la 59

Allah spune ca i-a aratat lui Faraon Semnele, invatamintele si dovezile hotaratoare, in toate formele lor: cele vazute nemijlocit, cele din lumea inconjuratoare si cele din oameni insisi. El nu s-a indreptat si nu s-a oprit, ci a tagaduit Vestirea, s-a intors de la Porunca si interdictie, a facut adevarul desertaciune si desertaciunea adevar, apoi s-a impotrivit prin argumente desarte ca sa-i rataceasca pe oameni.

El a spus: „Ai venit sa ne scoti din pamantul nostru prin vraja ta, o, Musa?” A pretins ca Semnele aratate de Musa erau vraja si inchipuire si ca scopul lor era sa-i scoata din tara si sa puna stapanire pe ea. A spus aceasta pentru ca vorbele lui sa aiba efect in inimile poporului: oamenii sunt legati din fire de tarile lor si se despart greu de ele. Le-a vestit ca acesta era scopul lui Musa, ca ei sa-l urasca si sa se straduiasca sa-l combata.

Era ca si cum i-ar fi spus lui Musa: vom veni cu o vraja asemenea vrajii tale. Da-ne un termen si „randuieste intre noi si tine o intalnire pe care nici noi, nici tu sa nu o incalcam, intr-un loc potrivit pentru noi amandoi”, adica un loc deopotriva cunoscut noua si tie; se poate intelege si un loc neted, in care lucrurile pot fi vazute. Musa a spus: „Intalnirea voastra va fi in Ziua Sarbatorii”, ziua in care se eliberau de preocupari si isi intrerupeau treburile, „iar oamenii sa fie adunati dimineata”, adica sa fie adunati cu totii in timpul diminetii. Musa a cerut aceasta deoarece Ziua Sarbatorii si timpul diminetii din acea zi adunau multi oameni si ingaduiau ca lucrurile sa fie vazute asa cum erau in realitate, intr-un chip care nu era posibil in alt timp.

„Faraon s-a retras, si-a adunat viclesugul, apoi a venit”, adica a strans tot ceea ce putea folosi in confruntarea cu Musa. A trimis oameni prin cetatile sale ca sa-i adune pe vrajitorii iscusiti in vraja lor. Vraja era raspandita, iar stiinta ei era ravnita in acea vreme. A adunat o multime de vrajitori, apoi fiecare dintre cele doua parti a venit la intalnire, la timpul hotarat. Oamenii s-au adunat si ei. Era o adunare uriasa, la care au venit barbatii si femeile, capeteniile si nobilii, oamenii de rand si cei mari, tinerii si batranii. Oamenii au fost indemnati sa vina si li s-a spus: „Va adunati si voi, ca sa-i urmam pe vrajitori, daca ei vor fi biruitori?” [ash-Shu'ara', 26:39-40].

Cand s-au adunat din toate cetatile, Musa i-a povatuit, a stabilit dovada impotriva lor si le-a spus: „Vai voua! Nu nascociti minciuni impotriva lui Allah, ca El sa nu va nimiceasca printr-o pedeapsa”, adica nu sprijiniti prin vraja voastra desertaciunea pe care o urmati si nu cautati sa infrangeti adevarul, nascocind minciuni impotriva lui Allah. Altfel, El va va nimici printr-o pedeapsa de la El, viclesugul si nascocirea voastra vor da gres, nu veti dobandi biruinta si apropierea de Faraon si de capeteniile sale si nici nu veti scapa de Pedeapsa lui Allah.

Cuvantul adevarului trebuie sa aiba un efect asupra inimilor. Nu este de mirare ca disputa si cearta dintre vrajitori s-au iscat atunci cand au auzit vorbele lui Musa si au fost miscati de ele. Poate ca intre lucrurile asupra carora s-au certat s-a aflat indoiala lor cu privire la Musa: se afla el de partea adevarului sau nu? Totusi, pana in acel moment nu ajunsesera la o hotarare, pentru ca Allah sa implineasca un lucru care trebuia implinit: „pentru ca acela care pierea sa piara dupa o dovada limpede, iar acela care traia sa traiasca dupa o dovada limpede” [al-Anfal, 8:42]. Ei si-au tinut sfatul in taina si au ajuns la o singura parere, ca sa reuseasca si ca oamenii sa ramana atasati religiei lor. Allah a povestit sfatul lor tainic.

Comentariul versetelor 62 la 73

„Acestia doi sunt vrajitori care vor sa va scoata din pamantul vostru prin vraja lor.” Aceasta era aceeasi vorba pe care Faraon o rostise inainte. Fie Faraon si vrajitorii au ajuns la ea din intamplare, fara o intelegere prealabila, fie el le-a dictat parerea asupra careia se hotarase si pe care o facuse cunoscuta oamenilor. Ei au adaugat la cuvintele lui: „si sa inlature calea voastra cea mai aleasa”, adica mestesugul vrajii, pentru care Musa va invidiaza. El vrea sa va biruiasca prin ea, ca sa dobandeasca mandrie, renume si faima, pentru ca oamenii sa vina la el si sa invete aceasta stiinta cu care voi v-ati indeletnicit toata viata si pentru ca mijlocul vostru de trai si conducerea dobandita prin ea sa dispara. Prin aceasta s-au indemnat unii pe altii sa depuna toate eforturile in confruntarea cu Musa.

De aceea au spus: „Adunati-va asadar viclesugul”, adica aratati tot ceea ce puteti face, intr-un singur avant, uniti, sprijinindu-va si ajutandu-va unii pe altii, uniti in pareri si cuvinte. „Apoi veniti in randuri”, pentru ca aceasta este mai potrivit pentru lucrarea voastra, insufla mai multa teama in inimi si nu-l lasa pe vreunul dintre voi sa-si crute o parte din putere. Sa stiti ca acela care izbandeste astazi si isi infrange adversarul este cel care biruieste. Aceasta zi va hotari ceea ce urmeaza dupa ea.

Cat de puternica si neinduplecata a fost sprijinirea desertaciunii de catre ei! Au venit cu orice mijloc, pricina, cale si viclesug prin care sa loveasca adevarul. Insa Allah a voit numai sa-Si desavarseasca Lumina si sa faca adevarul sa se ridice. Cand planul lor a fost gata si scopul le era limpede si nu le-a mai ramas decat sa treaca la fapta, „ei au spus: O, Musa! Ori arunci tu”, toiagul tau, „ori vom fi noi primii care arunca”. I-au lasat lui alegerea ca sa arate cat erau de increzatori ca il vor birui in orice situatie.

Musa le-a spus: „Ba aruncati voi!” Ei si-au aruncat funiile si toiegele, iar lui Musa i s-a parut, din pricina vrajii lor puternice, ca ele se miscau repede, asemenea unor serpi. Cand lucrurile i s-au infatisat astfel, Musa „a simtit atunci teama in sine”, potrivit firii omenesti; altminteri, el era sigur de Fagaduiala si Ajutorul lui Allah.

Noi i-am spus, ca sa-l intarim si sa-l linistim: „Nu te teme! Tu vei fi deasupra”, adica ii vei birui, ii vei supune, iar ei se vor smeri si se vor pleca inaintea ta. „Arunca ceea ce ai in dreapta”, toiagul tau; „va inghiti ceea ce au facut. Ceea ce au facut este doar viclesugul unui vrajitor, iar vrajitorul nu izbandeste oriunde ar veni.” Viclesugul si lucrarea lor nu vor aduce vreun rod si nu vor reusi. Acesta este viclesugul vrajitorilor, care ii inseala pe oameni, imbraca desertaciunea in haina adevarului si ii fac pe oameni sa creada ca ei se afla de partea adevarului.

Musa si-a aruncat toiagul, iar acesta a inghitit si a mistuit tot ceea ce facusera ei, in vreme ce oamenii priveau cele petrecute. Vrajitorii au stiut cu o certitudine care nu lasa indoiala ca aceasta nu era vraja si ca venea de la Allah, asa ca s-au grabit la credinta si au cazut prosternati. Au spus: „Credem in Domnul lumilor, Domnul lui Musa si al lui Harun.” Adevarul s-a ridicat, s-a aratat si s-a raspandit, iar vraja, inselaciunea si viclesugul au fost zadarnicite in acea mare adunare. Biruinta asupra vrajitorilor a fost dovada si mila pentru credinciosi si dovada impotriva celor incapatanati.

Faraon le-a spus vrajitorilor: „Ati crezut in el inainte sa va ingadui?”, adica v-ati grabit sa credeti fara sa va intoarceti la mine si fara ingaduinta mea? El a socotit ciudata indrazneala lor, fiindca inainte ei i se umileau si i se supuneau in toate treburile, iar el se astepta sa faca acelasi lucru si acum.

Dupa aceasta dovada, Faraon a staruit in necredinta si tirania sa, si-a batjocorit poporul si a spus ca biruinta lui Musa asupra vrajitorilor nu se datora adevarului aflat cu el, ci faptului ca Musa era capetenia lor in vraja si ca ei uneltisera impreuna ca sa-i scoata pe Faraon si pe poporul sau din tara lor. Poporul sau a primit aceasta nascocire si a socotit-o adevarata: „El si-a facut poporul nechibzuit, iar ei l-au ascultat. Ei erau un popor nelegiuit” [az-Zukhruf, 43:54].

Nimeni inzestrat chiar si cu cea mai mica urma de minte si pricepere nu putea accepta aceasta afirmatie. Musa venise singur din Madyan si nu se intalnise cu vreunul dintre vrajitori ori cu altcineva. El chemase imediat pe Faraon si pe poporul lui si le aratase Semnele. Faraon a vrut sa se impotriveasca celor aduse de Musa, a facut tot ceea ce a putut si a trimis prin cetati oameni care sa-i adune pe toti vrajitorii invatati. Acestia au venit, iar el le-a fagaduit rasplata si apropierea daca vor birui. Ei au dorit nespus biruinta, s-au straduit din rasputeri sa-l infranga pe Musa, dar acesta a fost deznodamantul. Se poate oare inchipui ca, in aceste imprejurari, ei si Musa s-au inteles asupra celor petrecute? Aceasta este una dintre cele mai cu neputinta de admis presupuneri.

Apoi Faraon i-a amenintat: „Va voi taia mainile si picioarele pe parti opuse”, asa cum se face cu talharul care raspandeste stricaciunea: i se taie mana dreapta si piciorul stang. „Si va voi rastigni pe trunchiuri de palmieri”, ca sa fiti facuti de rusine, umiliti si pilda pentru altii. „Veti sti care dintre noi este mai aspru si mai statornic in pedeapsa.” El voia sa spuna, potrivit pretentiei sale: eu sau Allah. Pretindea ca pedeapsa lui era mai aspra si mai statornica decat Pedeapsa lui Allah, rasturnand adevarurile si inspaimantandu-i pe cei fara minte.

Cand vrajitorii au cunoscut adevarul, iar Allah le-a daruit mintea prin care au inteles realitatile, au raspuns: „Nu te vom alege pe tine in locul dovezilor limpezi care ne-au venit si al Celui care ne-a creat.” Nu te vom pune pe tine si ceea ce ne fagaduiesti din rasplata si apropiere mai presus de dovezile limpezi prin care Allah ne-a aratat ca El este singurul Domn vrednic de adorare si preamarire si ca orice altceva este desertaciune. Nu te vom pune inaintea Celui care ne-a facut si ne-a creat; aceasta nu se va intampla niciodata.

„Hotaraste ceea ce vrei sa hotarasti”, alege orice pedeapsa cu care ne-ai amenintat: taierea, rastignirea sau chinul. „Tu hotarasti numai in aceasta viata lumeasca.” Amenintarea ta ne poate atinge numai in viata aceasta, care se incheie si dispare; vatamarea ei nu se poate compara cu Pedeapsa lui Allah pentru cel care staruie in necredinta, o Pedeapsa vesnica si mare.

Era ca si cum ii raspundeau cuvintelor lui Faraon: „Veti sti care dintre noi este mai aspru si mai statornic in pedeapsa.” Cuvintele lor arata ca omul cu minte trebuie sa cantareasca placerile acestei lumi in raport cu placerile Vietii de Apoi si pedeapsa acestei lumi in raport cu Pedeapsa Vietii de Apoi.

„Noi am crezut in Domnul nostru, ca El sa ne ierte pacatele”, adica necredinta si neascultarea noastra, deoarece credinta sterge pacatele, iar cainta sterge ceea ce a fost inaintea ei. „Si vraja la care ne-ai silit”, prin care ne-am impotrivit adevarului. Aceasta arata ca fapta lor de mai inainte nu fusese savarsita de bunavoie, ci Faraon i-a silit la ea.

Ceea ce pare - iar Allah stie mai bine - este ca vorbele prin care Musa ii povatuise: „Vai voua! Nu nascociti minciuni impotriva lui Allah, ca El sa nu va nimiceasca printr-o pedeapsa” au avut asupra lor un efect mare. De aceea s-au certat dupa indemn si povata. Apoi Faraon i-a obligat sa mearga mai departe cu uneltirea lor, iar ei au repetat vorba lui: „Acestia doi sunt vrajitori care vor sa va scoata din pamantul vostru prin vraja lor.” Astfel, ei au facut ceea ce el le poruncise si ii constransese sa faca.

Poate ca aceasta stare aparuta in inimile lor - neplacerea de a infrunta adevarul prin desertaciune si de a face ceea ce li se impusese - a lasat in ei o urma. Allah a avut mila de ei prin aceasta si i-a facut sa ajunga la credinta si cainta. „Allah este mai bun” decat rasplata si apropierea pe care ni le-ai fagaduit „si mai statornic” in rasplata si binefacerea Sa, nu asa cum pretindea Faraon prin vorbele: „Veti sti care dintre noi este mai aspru si mai statornic in pedeapsa.”

Oriunde este pomenita povestea lui Musa cu Faraon, Allah spune ca Faraon i-a amenintat pe vrajitori cu taierea mainilor si picioarelor si cu rastignirea, dar nu spune ca el a si savarsit aceasta. Nu exista un hadith autentic care sa afirme faptul. Stabilirea producerii ori neproducerii lui depinde de dovada, iar Allah stie mai bine. Totusi, faptul ca i-a amenintat si avea puterea sa-si implineasca amenintarea este o dovada ca aceasta s-a intamplat; daca nu s-ar fi intamplat, Allah ar fi pomenit aceasta, iar cei care transmit povestirea sunt de acord ca s-a intamplat.

Comentariul versetelor 74 la 76

Allah vesteste ca acela care vine la Domnul sau ca nelegiuit - adica nelegiuirea il cuprinde din toate partile, ceea ce inseamna ca este necredincios - si staruie in ea pana moare, va avea Iadul. Acolo se afla pedeapsa aspra, lanturi uriase, adancimi fara fund, caldura arzatoare si frig chinuitor, o pedeapsa care topeste maruntaiele si inimile.

Din asprimea ei face parte ca cel pedepsit „nici nu va muri, nici nu va trai”. Nu va muri ca sa se odihneasca si nici nu va trai o viata din care sa aiba placere. Viata lui va fi plina de chinul inimii, sufletului si trupului, a carui asprime nu poate fi masurata. Nu i se va usura nici macar pentru o clipa. Va cere ajutor, dar nu va fi ajutat, si va chema, dar nu i se va raspunde. „Daca cer ajutor, li se va da apa asemenea metalului topit, care frige chipurile” [al-Kahf, 18:29], iar daca striga, li se va raspunde: „Ramaneti in ea umiliti si nu-Mi vorbiti!” [al-Mu'minun, 23:108].

Cel care vine la Domnul sau credincios in El si in trimisii Sai, urmand Cartile Lui, si care „a savarsit fapte drepte”, cele obligatorii si cele recomandate, „va avea treptele cele inalte”, adica locuinte inalte si incaperi impodobite, placeri neintrerupte, rauri care curg, vesnicie si bucurie mare, pe care niciun ochi nu a vazut-o, nicio ureche nu a auzit-o si care nu i-a trecut vreunui om prin minte.

„Aceasta” rasplata este „rasplata celui care se curateste”, adica se curateste de politeism, necredinta, nelegiuire si pacat, fie ferindu-se sa le savarseasca, fie caindu-se de ceea ce a facut, si se curateste prin cresterea credintei si a faptelor drepte. Curatirea are doua intelesuri: indepartarea murdariei si cresterea binelui. Zakah a primit acest nume deoarece le cuprinde pe amandoua.