Al-Baqarah · 2:26–27

Versetele 26 si 27

Allah Preainaltul spune: „Allah nu Se sfieste sa dea drept pilda” orice pilda ar fi, chiar „un tantar sau ceva mai presus de el”, pentru ca pildele cuprind intelepciune si fac adevarul limpede, iar Allah nu Se sfieste de adevar.

Aceste cuvinte par sa raspunda celor care au respins folosirea drept pilda a unor lucruri neinsemnate si au obiectat fata de Allah din aceasta pricina. Nu exista insa niciun temei pentru o asemenea obiectie. Pildele fac parte din felul in care Allah ii invata pe robii Sai si din mila Sa fata de ei, de aceea trebuie primite cu acceptare si multumire.

Allah spune: „Cei care cred stiu ca ea este adevarul de la Domnul lor.” Ei ii inteleg sensul si cugeta asupra ei. Daca inteleg in amanunt ceea ce cuprinde, stiinta si credinta lor sporesc. Daca nu inteleg toate amanuntele, ei stiu totusi ca pilda este adevarata si ca ceea ce cuprinde este adevarat, chiar daca felul in care adevarul se afla in ea le ramane ascuns. Ei stiu ca Allah nu a dat-o in zadar, ci dintr-o intelepciune deplina si ca binefacere cuprinzatoare.

„Cei care nu cred spun: «Ce a voit Allah prin aceasta pilda?»” Ei obiecteaza si raman nedumeriti, iar aceasta le sporeste necredinta, asa cum credinciosilor le sporeste credinta. De aceea Allah spune: „Prin ea, El ii lasa pe multi sa rataceasca si ii calauzeste pe multi.” Aceasta este starea credinciosilor si a necredinciosilor atunci cand sunt pogorate versetele Coranului.

Allah Preainaltul spune: „Ori de cate ori este pogorata o sura, unii dintre ei spun: «Caruia dintre voi i-a sporit aceasta credinta?» Celor care cred le sporeste credinta si ei se bucura. Cat despre cei in ale caror inimi este o boala, ea le adauga murdarie la murdaria lor si ei mor necredinciosi” (at-Tawbah, 9:124-125).

Nu exista binefacere mai mare pentru robi decat pogorarea versetelor Coranului. Cu toate acestea, pentru unii ea devine incercare, nedumerire si ratacire si le adauga rau peste raul lor, iar pentru altii este dar si mila si le adauga bine peste binele lor. Slava Celui Care a facut o asemenea deosebire intre robii Sai si Care este singurul ce calauzeste si lasa sa rataceasca.

Apoi Allah mentioneaza intelepciunea si dreptatea Sa atunci cand ii lasa sa rataceasca pe cei ce ratacesc: „Dar nu ii lasa sa rataceasca prin ea decat pe cei nelegiuiti”, adica pe cei care ies din ascultarea lui Allah, li se impotrivesc cu incapatanare Mesagerilor lui Allah si pentru care nelegiuirea a devenit o insusire statornica, fara ca ei sa doreasca sa o schimbe. Intelepciunea Sa cere ca acestia sa fie lasati in ratacire, deoarece nu sunt vrednici de calauzire, tot asa cum intelepciunea si harul Sau cer calauzirea celor care sunt caracterizati prin credinta si impodobiti cu fapte bune.

Fisq, adica nelegiuirea si iesirea din ascultare, este de doua feluri. Primul il scoate pe om din religie si este acea nelegiuire care inseamna iesirea din credinta, precum cea mentionata in acest verset si in altele asemanatoare. Al doilea nu il scoate pe om din credinta, asa cum se arata in cuvintele lui Allah Preainaltul: „O, voi cei care credeti! Daca un nelegiuit va aduce o veste, cercetati-o...” (al-Hujurat, 49:6).

Apoi Allah ii descrie pe cei nelegiuiti: „cei care incalca legamantul lui Allah dupa intarirea lui”. Aceasta cuprinde legamantul dintre ei si Domnul lor, precum si legamintele dintre ei si ceilalti oameni, a caror respectare Allah le-a impus-o prin angajamente solemne si obligatii. Ei nu tin seama de aceste legaminte, ci le incalca, parasesc poruncile Sale, savarsesc ceea ce El a interzis si rup legamintele incheiate cu oamenii.

„Rup ceea ce Allah a poruncit sa fie unit.” Aici intra multe lucruri. Allah ne-a poruncit sa pastram legatura dintre noi si El prin credinta in El si implinirea robiei fata de El; legatura dintre noi si Mesagerul Sau prin credinta in el, iubirea si cinstirea lui si implinirea drepturilor sale; precum si legaturile dintre noi si parinti, rude, prieteni si toti ceilalti oameni, implinind drepturile pe care Allah ne-a poruncit sa le pastram.

Credinciosii pastreaza legaturile pe care Allah a poruncit sa le pastreze si implinesc pe deplin drepturile legate de ele. Nelegiuitii le rup si le arunca in urma lor, inlocuindu-le cu nelegiuirea, ruperea legaturilor si savarsirea pacatelor. Aceasta inseamna raspandirea stricaciunii pe pamant.

„Acestia”, adica oamenii descrisi astfel, „sunt cei aflati in pierdere” in aceasta lume si in Viata de Apoi. Pierderea deplina le este atribuita numai lor, fiindca ii cuprinde in toate starile lor si nu dobandesc niciun fel de castig. Credinta este o conditie pentru primirea oricarei fapte bune; celui lipsit de credinta nu-i este primita nicio fapta buna. Aceasta este pierderea produsa de necredinta.

Exista insa si o pierdere care poate veni din necredinta, din pacat sau din neglijarea unei fapte recomandate. Ea este mentionata in cuvintele lui Allah Preainaltul: „Cu adevarat, omul se afla in pierdere” (al-'Asr, 103:2). Aceste cuvinte se aplica in general tuturor oamenilor, in afara celor caracterizati prin credinta si fapte bune, care se indeamna unii pe altii la adevar si se indeamna unii pe altii la rabdare. Adevarata pierdere inseamna ratarea unui bine pe care robul era pe cale sa-l dobandeasca si pe care il putea dobandi.