Al-Baqarah · 2:177

Versetul 177

Allah Preainaltul spune: „Dreptatea nu inseamna sa va intoarceti fetele spre rasarit ori spre apus”, adica aceasta nu este dreptatea ceruta robilor, astfel incat cercetarea indelungata si disputa in jurul ei nu sunt decat osteneala care aduce dezbinare si neintelegere. Aceasta seamana cu vorbele Profetului (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa): „Cel puternic nu este cel care ii doboara pe altii la lupta, ci cel puternic este acela care se stapaneste la manie”, precum si cu alte cuvinte asemanatoare.¹⁴

„Ci drept este cel care crede in Allah”, adica in faptul ca El este un singur Dumnezeu, descris prin fiecare insusire a desavarsirii si mai presus de orice lipsa, „in Ziua de Apoi”, adica in tot ceea ce Allah a vestit in Cartea Sa ori a vestit Mesagerul despre cele care se vor petrece dupa moarte, „in ingeri”, pe care Allah ni i-a descris in Cartea Sa si pe care Mesagerul Sau ni i-a descris, si „in Carte”, adica in toate Cartile pe care Allah le-a pogorat asupra Mesagerilor Sai, cea mai mare dintre ele fiind Coranul. El crede in vestile si randuielile cuprinse in ele.

„Si in Profeti”, in toti, iar in mod deosebit in Pecetea si cel mai bun dintre ei, Muhammad - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa. „Cel care daruieste din avere” - aici intra orice lucru pe care omul il poate stapani ca avere, putin sau mult; adica el daruieste averea „in pofida iubirii pentru ea”. Este vorba despre iubirea averii; Allah arata astfel ca averea este iubita de suflete si ca robul cu greu o scoate din stapanirea sa.

Cel care o daruieste, desi o iubeste, pentru a se apropia de Allah Preainaltul aduce prin aceasta o dovada a credintei sale. Din daruirea averii in pofida iubirii pentru ea face parte faptul ca omul da milostenie cand este sanatos si zgarcit, nadajduieste in bogatie si se teme de saracie. De asemenea, milostenia data atunci cand omul are putin este mai buna, fiindca in acea stare doreste sa pastreze ceea ce are din teama lipsei si a saraciei. Aici intra si daruirea lucrurilor de pret si a lucrurilor iubite din avere, dupa cum spune Allah Preainaltul: „Nu veti dobandi dreptatea pana cand nu veti darui din ceea ce iubiti” (Al 'Imran, 3:92). Toti acestia se numara printre cei care daruiesc averea in pofida iubirii pentru ea.

Apoi Allah ii mentioneaza pe cei carora li se daruieste. Cei dintai dintre oameni care merita bunatatea si binefacerea ta sunt „rudele”, cele pentru a caror nenorocire suferi, de a caror bucurie te bucuri si care se sprijina si se ajuta intre ele, inclusiv la plata despagubirilor datorate. Una dintre cele mai bune si potrivite forme ale dreptatii este ingrijirea rudelor prin binefacere materiala si prin cuvant bun, potrivit apropierii si nevoii lor.

„Orfanilor”, adica celor care nu au pe nimeni care sa castige pentru ei si nici puterea de a se descurca fara ajutor. Aceasta vine din indurarea lui Allah Preainaltul fata de robi si arata ca El este mai milostiv cu ei decat un parinte cu propriul copil. Allah le-a poruncit robilor Sai si i-a obligat sa le faca bine, din averile lor, celor care si-au pierdut tatii, pentru ca ei sa ajunga asemenea celor care nu si-au pierdut parintii. Rasplata este dupa felul faptei: celui care se indura de orfanul altuia i se va arata indurare fata de propriul orfan.

„Nevoiasilor”, adica celor pe care nevoia i-a facut sa ramana fara putere si pe care saracia i-a umilit. Ei au un drept asupra celor bogati: acestia trebuie sa le inlature ori sa le usureze nevoia, daruind dupa putinta si dupa ceea ce le este la indemana.

„Calatorului ramas fara mijloace”, adica strainului ramas izolat intr-o alta tara decat a sa. Allah ii indeamna pe robii Sai sa-i daruiasca din avere ceea ce il ajuta in calatorie, deoarece este foarte probabil ca el sa se afle in nevoie si sa aiba multe cheltuieli. Cel pe care Allah l-a binecuvantat cu o patrie, odihna si mijloace din harul Sau trebuie sa se indure de fratele sau strain aflat in aceasta stare, potrivit putintei lui, fie dandu-i provizii, fie oferindu-i un mijloc pentru calatorie, fie indepartand de la el nedreptatile care il pot lovi ori ajutandu-l in alt chip.

„Celor care cer”, adica acelora carora li se iveste o nevoie ce ii sileste sa ceara, precum cel obligat sa plateasca o despagubire pentru o vatamare savarsita, cel asupra caruia conducatorii au asezat un bir ori cel care cere ajutor oamenilor pentru intretinerea lucrarilor de folos obstesc, precum moschei, scoli, poduri si altele asemenea. Acesta are dreptul sa ceara chiar daca este bogat.

„Si pentru eliberarea robilor.” Aici intra eliberarea unui rob si ajutarea altuia sa il elibereze, daruirea banilor catre robul care are un contract de rascumparare, pentru ca acesta sa-i plateasca stapanului sau, si rascumpararea prizonierilor aflati la necredinciosi ori la asupritori.

„Cel care implineste rugaciunea si da zakah.” S-a aratat de mai multe ori ca Allah Preainaltul alatura rugaciunea si zakah, deoarece ele sunt dintre cele mai bune acte de adorare si dintre cele mai desavarsite mijloace de apropiere: acte ale inimii, trupului si averii. Prin ele se cantareste credinta si se cunoaste certitudinea celui care le implineste.

„Cei care isi respecta legamantul cand se leaga prin el.” Legamantul este angajamentul impus de Allah ori pe care robul si-l asuma singur. Aici intra toate drepturile lui Allah, fiindca El le-a facut obligatorii pentru robii Sai, iar ei si-au luat angajamentul sa le respecte si sunt datori sa le implineasca; intra si drepturile robilor pe care Allah le-a facut obligatorii si obligatiile pe care omul si le asuma, precum juramintele, juruintele si altele asemenea.

„Si cei rabdatori in saracie”, fiindca saracul are nevoie de rabdare in multe privinte, deoarece traieste neincetat dureri sufletesti si trupesti pe care altii nu le traiesc. Cand bogatii se bucura de lucruri pe care el nu si le poate ingadui, sufera; cand el sau cei aflati in grija lui flamanzesc, sufera; cand mananca o hrana care nu ii place, sufera; cand este lipsit de haine sau aproape gol, sufera; cand priveste la starea sa prezenta si la ceea ce isi inchipuie despre viitorul pentru care se pregateste, sufera; iar cand il loveste frigul pe care nu il poate indeparta, sufera. Toate acestea si altele asemenea sunt nenorociri fata de care i se porunceste sa aiba rabdare, sa caute rasplata la Allah si sa nadajduiasca in ea.

„In suferinta”, adica in boala, sub feluritele ei forme: febra, rani, suferinte launtrice si dureri ale unui madular, pana si durerea unui dinte ori a unui deget. El are nevoie de rabdare in toate acestea, fiindca sufletul slabeste, iar trupul sufera, ceea ce este foarte greu pentru suflet, mai ales cand boala se prelungeste. I se porunceste sa rabde, cautand rasplata lui Allah Preainaltul.

„Si in vremea luptei”, adica in timpul luptei impotriva dusmanilor a caror combatere este poruncita. Infruntarea armata este foarte grea pentru suflet, iar omul se teme de ucidere, ranire sau captivitate. De aceea are nevoie de rabdare, cautand rasplata si nadajduind in rasplata lui Allah Preainaltul, de la Care vin biruinta si ajutorul fagaduite celor rabdatori.

„Acestia”, adica oamenii caracterizati prin credintele bune mentionate, prin faptele care sunt urmarile, dovada si lumina credintei si prin purtarile care alcatuiesc frumusetea omului si adevarata lui umanitate, „sunt cei sinceri” in credinta lor, fiindca faptele le-au confirmat credinta, „si acestia sunt cei evlaviosi”, fiindca au parasit lucrurile oprite si au implinit cele poruncite.

Aceste insusiri cuprind toate trasaturile binelui, fie in mod direct, fie ca urmare necesara. Implinirea legamantului cuprinde intreaga religie, iar actele de adorare mentionate in verset sunt cele mai mari acte de adorare. Cel care le implineste este cu atat mai vrednic sa le implineasca pe celelalte. Acestia sunt oamenii dreptatii, sinceri si evlaviosi.

Se cunoaste rasplata din aceasta lume si din Viata de Apoi pe care Allah a legat-o de aceste trei lucruri, insa expunerea ei amanuntita nu isi are locul aici.