Al-Baqarah · 2:151–152

Versetele 151 si 152

Allah Preainaltul spune: binefacerea Noastra fata de voi, prin indreptarea spre Ka'bah si prin desavarsirea acesteia cu randuielile si celelalte binefaceri care o intregesc, nu este ceva nou in bunatatea Noastra si nici cea dintai binefacere. V-am daruit atat temeliile binefacerilor, cat si lucrurile care le desavarsesc. Cea mai mare dintre ele este faptul ca v-am trimis acest Mesager nobil dintre voi, caruia ii cunoasteti neamul, sinceritatea, cinstea, desavarsirea si grija sincera fata de voi.

„Care va recita versetele Noastre.” Aceasta cuprinde atat versetele Coranului, cat si celelalte semne. El va recita semnele care deosebesc adevarul de falsitate si calauzirea de ratacire, care v-au aratat mai intai unicitatea si desavarsirea lui Allah, apoi sinceritatea Mesagerului Sau si obligatia de a crede in el, iar dupa aceea toate vestile pe care el le-a adus despre Inviere si despre lucrurile nevazute. Prin aceasta, ati dobandit calauzirea deplina si cunoasterea care aduce certitudine.

„Va curata”, adica va curata purtarile si sufletele, educandu-le prin trasaturi frumoase si indepartandu-le de trasaturile josnice. Astfel, va curata de shirk prin tawhid, de dorinta de a fi vazuti de oameni prin sinceritate, de minciuna prin adevar, de tradare prin cinste, de trufie prin smerenie, de purtare rea prin purtare frumoasa si de ura, instrainare si ruperea legaturilor prin iubire, apropiere si afectiune reciproca, precum si prin toate celelalte feluri de curatire.

„Va invata Cartea”, adica va invata atat cuvintele Coranului, cat si sensurile lui, „si intelepciunea”. S-a spus ca intelepciunea este Sunnah. S-a mai spus ca ea este cunoasterea tainelor Legii, intelegerea ei adanca si asezarea lucrurilor la locurile lor. Potrivit celui de-al doilea sens, invatarea Sunnah este cuprinsa in invatarea Cartii, fiindca Sunnah lamureste Coranul, il talcuieste si exprima sensurile lui.

„Si va invata ceea ce nu stiati.” Inainte de trimiterea lui, oamenii se aflau intr-o ratacire vadita, fara cunoastere si fara fapte. Orice cunoastere si orice fapta dobandite de aceasta comunitate au venit prin Profet - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - si datorita lui.

Acestea sunt, in mod absolut, temeliile binefacerilor si cele mai mari binefaceri pe care Allah le daruieste robilor Sai. Indatorirea lor este sa-I multumeasca lui Allah pentru ele si sa-si implineasca indatoririle pe care aceste binefaceri le cer. De aceea Allah Preainaltul spune: „Pomeniti-Ma si va voi pomeni.”

Allah le-a poruncit sa-L pomeneasca si le-a fagaduit pentru aceasta cea mai buna rasplata: pomenirea de catre El a celui care Il pomeneste. Allah Preainaltul spune prin cuvintele Mesagerului Sau: „Cel care Ma pomeneste in sinea lui, pe acela il pomenesc in Sinea Mea; iar cel care Ma pomeneste intr-o adunare, pe acela il pomenesc intr-o adunare mai buna decat a lui.”¹⁰

Cea mai buna pomenire a lui Allah este aceea in care inima si limba se unesc. Aceasta pomenire aduce cunoasterea lui Allah, iubirea fata de El si o rasplata imbelsugata. Pomenirea este temelia recunostintei; de aceea Allah a poruncit-o in mod deosebit, apoi a poruncit recunostinta in mod general: „Multumiti-Mi”, adica pentru binefacerile pe care vi le-am daruit si pentru feluritele nenorociri pe care le-am indepartat de la voi.

Recunostinta se implineste cu inima, prin recunoasterea si marturisirea binefacerilor; cu limba, prin pomenire si lauda; si cu madularele, prin ascultare fata de Allah, supunere fata de porunca Sa si ferire de ceea ce El a interzis. Recunostinta pastreaza binefacerea existenta si atrage binefaceri de care omul nu se bucura inca. Allah Preainaltul spune: „Daca sunteti recunoscatori, va voi darui si mai mult” (Ibrahim, 14:7).

Porunca recunostintei venita dupa mentionarea binefacerilor religioase - cunoasterea, curatirea purtarilor si reusita in faptele bune - arata ca acestea sunt cele mai mari binefaceri. Mai mult, ele sunt binefacerile adevarate, care raman atunci cand toate celelalte dispar. Cel caruia i s-a daruit reusita in dobandirea cunoasterii sau in savarsirea faptelor trebuie sa-I multumeasca lui Allah pentru aceasta, pentru ca El sa-i sporeasca harul si pentru ca preocuparea pentru recunostinta sa indeparteze admiratia de sine.

Deoarece contrariul recunostintei este nerecunostinta, Allah a interzis contrariul ei prin cuvintele: „si nu fiti nerecunoscatori fata de Mine”. Aici, nerecunostinta inseamna nerecunoasterea si tagaduirea binefacerilor si neimplinirea indatoririlor pe care acestea le cer. Este posibil si ca sensul sa fie general si sa cuprinda numeroasele feluri ale necredintei, dintre care cea mai mare este necredinta in Allah, urmata de toate felurile si categoriile de pacate, de la shirk in jos.