Al-Baqarah · 2:142–143

Versetele 142 si 143

Acest verset cuprinde o minune, o mangaiere si o linistire pentru dreptcredinciosi, precum si o obiectie si raspunsul la ea, din trei puncte de vedere. El ii descrie pe cei care ridica obiectia si il descrie pe cel care se supune judecatii si religiei lui Allah.

Allah Preainaltul a vestit ca „cei nechibzuiti dintre oameni” vor ridica aceasta obiectie. Ei sunt oamenii care nu-si cunosc propriile interese, ci le pierd si isi vand sufletele pentru cel mai mic pret. Acestia sunt evreii, crestinii si cei asemenea lor dintre oamenii care se impotrivesc randuielilor lui Allah si Legii Sale. Aceasta se datora faptului ca musulmanilor li se poruncise sa se indrepte spre Bayt al-Maqdis pe intreaga perioada in care s-au aflat in Mecca, apoi timp de aproximativ un an si jumatate dupa Hijrah la Medina. Aceasta randuiala facea parte din intelepciunea lui Allah fata de ei. Apoi El le-a poruncit sa se indrepte spre Ka'bah si le-a vestit ca cei nechibzuiti dintre oameni vor spune neaparat: „Ce i-a intors de la qiblah spre care se indreptau?”, adica ce i-a facut sa se abata de la indreptarea spre Bayt al-Maqdis?

In aceste cuvinte se afla o obiectie impotriva judecatii, Legii, harului si bunatatii lui Allah. Allah i-a mangaiat si i-a intarit pe dreptcredinciosi, vestindu-le dinainte ceea ce avea sa se intample si aratand ca aceasta obiectie vine numai de la un om nechibzuit, cu putina judecata, stapanire de sine si religiozitate. De aceea sa nu va pese de ei, fiindca sursa acestor cuvinte este cunoscuta, iar omul inzestrat cu ratiune nu da atentie obiectiei celui nechibzuit si nu o lasa sa-i ocupe mintea.

Versetul mai arata ca nimeni nu se impotriveste randuielilor lui Allah in afara unui nechibzuit, nestiutor si incapatanat. Dreptcredinciosul calauzit primeste randuielile Domnului sau prin acceptare, supunere si ascultare, dupa cum spune Allah Preainaltul: „Nu se cuvine unui credincios sau unei credincioase, atunci cand Allah si Mesagerul Sau hotarasc un lucru, sa mai aiba de ales in privinta lui” (al-Ahzab, 33:36); „Nu, pe Domnul tau! Ei nu vor crede pana cand nu te vor lua judecator in neintelegerile dintre ei” (an-Nisa', 4:65); si: „Cuvintele credinciosilor, atunci cand sunt chemati la Allah si la Mesagerul Sau ca el sa judece intre ei, sunt numai: «Am auzit si ne supunem»” (an-Nur, 24:51).

Insasi numirea lor drept „nechibzuiti” este suficienta pentru respingerea cuvintelor lor si arata ca nu merita luate in seama. Cu toate acestea, Allah Preainaltul nu a lasat aceasta indoiala fara raspuns, ci a inlaturat-o, risipind nelinistea pe care obiectia avea sa o trezeasca in inimile unor oameni. El a spus: „Ale lui Allah sunt Rasaritul si Apusul. El il calauzeste pe cine voieste spre o cale dreapta”, ca raspuns convingator. Asadar, daca Rasaritul si Apusul sunt in stapanirea lui Allah, atunci nu exista nicio directie care sa fie in afara stapanirii Sale. Totusi, El il calauzeste pe cine voieste spre o cale dreapta, iar din aceasta calauzire face parte indreptarea voastra spre aceasta qiblah, care tine de religia parintelui vostru Ibrahim. De ce s-ar impotrivi cineva faptului ca v-ati indreptat spre o qiblah aflata in stapanirea lui Allah? Voi nu v-ati indreptat spre o directie care sa nu-I apartina. Chiar si numai acest fapt cere supunere fata de porunca Sa; cu atat mai mult cu cat, prin harul, calauzirea si bunatatea Sa fata de voi, Allah v-a calauzit spre ea. Cel care vi se impotriveste se impotriveste, de fapt, harului lui Allah, din invidie si nedreptate fata de voi.

Cuvintele: „El il calauzeste pe cine voieste spre o cale dreapta” au un sens general, iar ceea ce este exprimat in termeni generali se intelege in lumina textelor care il precizeaza. Calauzirea si ratacirea au cauze pe care le impun intelepciunea si dreptatea lui Allah. In mai multe locuri din Cartea Sa, Allah a aratat cauzele calauzirii prin care robul, daca le implineste, dobandeste calauzirea. Allah Preainaltul spune: „Prin ea, Allah ii calauzeste pe caile pacii pe cei care cauta multumirea Sa” (al-Ma'idah, 5:16).

In acest verset, Allah mentioneaza cauza prin care aceasta comunitate a fost calauzita in mod cuprinzator, prin toate felurile calauzirii, si binefacerea Sa fata de ea. El spune: „Tot astfel, v-am facut o comunitate de mijloc”, adica dreapta si aleasa. Tot ceea ce se abate de la mijloc cade in extreme primejdioase. Allah a facut aceasta comunitate una de mijloc in toate aspectele religiei. Ea urmeaza calea de mijloc in privinta Profetilor: nu ii preamareste fara masura, asa cum au facut crestinii, si nici nu ii dispretuieste, asa cum au facut evreii, ci crede in toti Profetii in chipul cuvenit. Ea urmeaza calea de mijloc si in privinta Legii: nu are inaspririle si poverile evreilor si nici nepasarea crestinilor.

In privinta purificarii si a hranei, musulmanii nu sunt asemenea evreilor, a caror rugaciune nu este valabila decat in sinagogile si bisericile lor, pe care nici apa nu-i curata de impuritati si carora le-au fost interzise lucrurile bune drept pedeapsa. Ei nu sunt nici asemenea crestinilor, care nu socotesc nimic impur si nu interzic nimic, ci au ingaduit tot ceea ce umbla sau se taraste pe pamant. Dimpotriva, purificarea musulmanilor este cea mai deplina si desavarsita.

Allah le-a ingaduit lucrurile bune dintre mancaruri, bauturi, vesminte si casatorii si le-a interzis lucrurile rele din toate acestea. Astfel, acestei comunitati ii apartin cea mai desavarsita religie, cele mai alese purtari si cele mai bune fapte. Allah i-a daruit cunoastere, blandete, dreptate si bunatate cum nu a daruit niciunei alte comunitati. De aceea, ei sunt „o comunitate de mijloc”, desavarsita si echilibrata, pentru ca „sa fiti martori asupra oamenilor”. Datorita dreptatii lor si faptului ca judeca in mod echitabil, ei ii judeca pe oamenii din celelalte religii, iar nimeni dintre ceilalti nu ii judeca pe ei. Ceea ce aceasta comunitate marturiseste ca fiind vrednic de primire este primit, iar ceea ce marturiseste ca fiind de respins este respins.

Daca se intreaba: cum poate fi primita judecata lor asupra altora, de vreme ce, intre doua parti aflate in disputa, marturia uneia impotriva celeilalte nu este primita? Raspunsul este ca marturia uneia dintre parti nu este primita din pricina banuielii de partinire. Atunci cand aceasta banuiala lipseste si exista dreptate deplina, asa cum este cazul acestei comunitati, ceea ce se urmareste este judecata intemeiata pe dreptate si adevar. Conditiile ei sunt cunoasterea si dreptatea, iar amandoua se afla in aceasta comunitate; de aceea, marturia ei este primita. Daca cineva se indoieste de vrednicia ei si cere pe cineva care sa marturiseasca in favoarea ei, martorul este cel mai desavarsit dintre fapturile lui Allah, Profetul ei - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa. De aceea Allah Preainaltul spune: „iar Mesagerul sa fie martor asupra voastra”.

Una dintre formele marturiei acestei comunitati asupra celorlalte se va arata in Ziua Invierii. Allah ii va intreba pe Mesageri daca au transmis mesajul, iar pe comunitatile care i-au respins le va intreba daca mesajul le-a ajuns. Cand acestea vor tagadui ca Profetii le-au transmis mesajul, Profetii vor chema aceasta comunitate ca martor, iar Profetul ei va marturisi pentru ea, pentru ca marturia ei sa fie primita.

Versetul mai arata ca consensul acestei comunitati este o dovada hotaratoare si ca ea este ocrotita de greseala, deoarece Allah a numit-o „de mijloc”. Daca s-ar presupune ca ea ar ajunge la un consens gresit, nu ar mai putea fi numita astfel decat in cateva privinte. Iar cuvintele: „pentru ca voi sa fiti martori asupra oamenilor” cer ca, atunci cand membrii ei marturisesc cu privire la o randuiala ca Allah a ingaduit-o, a interzis-o ori a facut-o obligatorie, comunitatea sa fie ocrotita de greseala in aceasta privinta. Versetul mai arata ca dreptatea este o conditie pentru judecata, marturie, emiterea de verdicte religioase si alte lucruri asemanatoare.

Allah Preainaltul spune: „Noi nu am randuit qiblah spre care te indreptai”, adica indreptarea de la inceput spre Bayt al-Maqdis, „decat pentru a-l deosebi”, printr-o cunoastere de care se leaga rasplata si pedeapsa. Altfel, Allah Preainaltul cunoaste toate lucrurile inainte ca ele sa existe, insa de aceasta cunoastere anterioara nu leaga rasplata si pedeapsa, datorita dreptatii Sale desavarsite si pentru a statornici dovada impotriva robilor Sai. Cand faptele lor se savarsesc, rasplata si pedeapsa devin cuvenite.

Cu alte cuvinte, Noi am randuit acea qiblah pentru a-i deosebi si a-i incerca pe cei „care il urmeaza pe Mesager”, cred in el si il urmeaza in orice imprejurare, fiindca el este un rob caruia i se porunceste si care se afla sub carmuirea lui Allah. In plus, Cartile anterioare vestisera ca el se va indrepta spre Ka'bah. Omul drept, al carui scop este adevarul, sporeste astfel in credinta si in ascultarea fata de Mesager. In schimb, cel care se intoarce pe urmele sale, se abate de la adevar si isi urmeaza dorinta nu face decat sa sporeasca in necredinta si nedumerire si aduce o dovada falsa, intemeiata pe o indoiala lipsita de orice realitate.

„Schimbarea ei a fost, intr-adevar, grea”, adica schimbarea directiei de la qiblah de mai inainte a fost anevoioasa, „in afara celor pe care Allah i-a calauzit”. Acestia au recunoscut binefacerea lui Allah fata de ei, I-au multumit si au marturisit bunatatea Sa, deoarece i-a indreptat spre aceasta Casa mareata, pe care a ales-o mai presus de toate celelalte locuri de pe pamant, a facut calatoria spre ea unul dintre stalpii Islamului si un mijloc prin care pacatele si greselile sunt sterse. De aceea schimbarea le-a fost usoara, in vreme ce altora le-a fost grea.

Apoi Allah spune: „Allah nu va lasa credinta voastra sa se piarda”, adica nu I se cuvine si nu se potriveste cu maretia Sa sa faca aceasta; mai mult, este cu neputinta ca El sa va lase credinta sa se piarda. In aceste cuvinte se afla o mare veste buna pentru cei carora Allah le-a daruit Islamul si credinta: El le va pastra credinta si nu o va lasa sa se piarda.

Pastrarea ei este de doua feluri. Mai intai, Allah o ocroteste de pieire si anulare, ferindu-i pe credinciosi de orice incercare tulburatoare, dorinta care abate de la adevar sau alt lucru care ar putea-o strica, inlatura ori slabi. Apoi, El o face sa creasca si ii calauzeste spre lucrurile prin care credinta lor sporeste si certitudinea lor devine deplina. Asa cum v-a calauzit la inceput spre credinta, El v-o va pastra si Isi va desavarsi binefacerea fata de voi, facand sa creasca atat credinta, cat si rasplata ei, si ocrotind-o de tot ceea ce ar putea-o tulbura. Cand vin incercarile al caror scop este sa-l deosebeasca pe credinciosul sincer de cel mincinos, ele ii curata pe dreptcredinciosi si le scot la iveala sinceritatea.

Aceste cuvinte par sa respinga o nelamurire care s-ar putea naste din afirmatia: „Noi nu am randuit qiblah spre care te indreptai decat pentru a-l deosebi pe cel care il urmeaza pe Mesager de cel care se intoarce pe urmele sale.” S-ar putea crede ca aceasta incercare i-ar face pe unii dreptcredinciosi sa-si paraseasca credinta. Allah inlatura aceasta presupunere gresita prin cuvintele: „Allah nu va lasa credinta voastra sa se piarda”, nici prin randuirea acestei incercari, nici prin alta. Aici sunt cuprinsi si dreptcredinciosii care au murit inainte de schimbarea qiblah. Allah nu le va lasa credinta sa se piarda, fiindca ei au implinit porunca lui Allah si s-au supus Mesagerului Sau la vremea cuvenita. Ascultarea fata de Allah inseamna implinirea poruncii Sale in fiecare vreme, in chipul potrivit acelei vremi.

In acest verset se afla o dovada pentru invatatura Ahl as-Sunnah wa al-Jama'ah ca faptele madularelor fac parte din credinta.

„Cu adevarat, Allah este fata de oameni Plin de blandete si Milostiv”, adica indurarea Sa fata de ei este puternica si mare. Din blandetea si indurarea Sa fata de ei face parte faptul ca Isi desavarseste binefacerea pe care le-a daruit-o la inceput, ii deosebeste de cei care au marturisit credinta numai cu limba, fara sa creada in inima, ii incearca printr-o incercare care le sporeste credinta si le inalta treptele si ii indreapta spre cea mai nobila si mai mare dintre Case.