Al-Baqarah · 2:136

Versetul 136

Acest verset nobil cuprinde tot ceea ce trebuie crezut. Sa stii ca iman-ul, adica deplina incredintare a inimii in aceste principii, cuprinde recunoasterea lor si faptele inimii si ale madularelor. Privita astfel, credinta cuprinde Islamul si toate faptele bune, fiindca ele fac parte din credinta si sunt efecte ale ei. Oriunde termenul „credinta” este folosit singur, toate acestea intra in sensul lui. Tot astfel, cand termenul „Islam” este folosit singur, el cuprinde credinta. Cand cei doi termeni sunt asezati impreuna, credinta denumeste recunoasterea si incredintarea aflate in inima, iar Islamul denumeste faptele exterioare. Acelasi lucru este valabil cand credinta si faptele bune sunt mentionate impreuna.

Cuvintele lui Allah Preainaltul: „Spuneti” inseamna: rostiti cu limbile voastre ceea ce inimile voastre recunosc impreuna cu ele. Aceasta este vorbirea deplina, care aduce rasplata. Asa cum rostirea cu limba fara credinta inimii este ipocrizie si necredinta, cuvantul lipsit de fapta inimii este lipsit de putere si are putin folos, chiar daca robul este rasplatit pentru el atunci cand este bun si are la baza credinta. Exista insa o deosebire intre cuvantul singur si cuvantul insotit de fapta inimii.

In cuvantul „Spuneti” se afla si o trimitere la marturisirea deschisa a credintei, la proclamarea ei si la chemarea oamenilor catre ea, deoarece aceasta este temelia si fundamentul religiei. In cuvantul „credem” si in formularile asemanatoare, unde fapta este atribuita intregii comunitati, se afla o trimitere la obligatia tuturor membrilor comunitatii de a se tine impreuna de funia lui Allah si un indemn la unitate, pentru ca ei sa cheme la acelasi lucru si sa lucreze uniti. El cuprinde interdictia dezbinarii si arata ca dreptcredinciosii sunt ca un singur trup.

In cuvintele: „Spuneti: «Noi credem in Allah...»” se afla dovada ca omul poate sa-si atribuie credinta atunci cand o precizeaza astfel, ba chiar ca trebuie sa faca aceasta. Spre deosebire de aceasta, cuvintele „eu sunt credincios” si altele asemanatoare nu se rostesc decat insotite de precizarea „daca Allah voieste”, fiindca altfel cuprind laudarea propriei persoane si marturia omului despre propria credinta.

„Noi credem in Allah”, adica noi credem ca El exista si ca este Unul si Unicul, inzestrat cu toate insusirile desavarsirii, mai presus de orice lipsa si defect, Singurul care merita sa primeasca toate actele de adorare, fara ca nimic sa-I fie facut asociat in vreunul dintre ele, in niciun fel.

„In ceea ce ne-a fost pogorat noua” cuprinde Coranul si Sunnah, potrivit cuvintelor lui Allah Preainaltul: „Allah a pogorat asupra ta Cartea si intelepciunea” (an-Nisa', 4:113). Aici intra credinta in ceea ce Cartea lui Allah si Sunnah Mesagerului Sau cuprind despre insusirile Creatorului, insusirile Mesagerilor Sai, Ziua de Apoi, lucrurile nevazute din trecut si din viitor, precum si credinta in randuielile religioase, in porunci, in judecatile rasplatirii si in toate celelalte lucruri pe care ele le cuprind.

„In ceea ce le-a fost pogorat lui Ibrahim...”, pana la sfarsitul versetului, cuprinde credinta in toate Cartile pogorate tuturor Profetilor si credinta in Profeti in general, iar in mod deosebit in cei numiti in acest verset, datorita cinstei lor si faptului ca au adus Legi mari. Datoria fata de Profeti si Carti este sa credem in toti acestia, in mod general si cuprinzator, apoi sa credem in mod amanuntit tot ceea ce cunoastem in amanunt despre ei.

„Nu facem deosebire intre niciunul dintre ei”, adica noi credem in toti. Aceasta este o trasatura a musulmanilor prin care se deosebesc de oricine pretinde ca urmeaza o religie. Evreii, crestinii, sabeenii si altii, desi pretind ca ei cred in unii dintre Mesageri si in unele dintre Carti, nu cred in ceilalti. Ei fac deosebire intre Mesageri si Carti: in unii cred, iar in altii nu cred. Tagaduirea lor anuleaza marturisirea lor, fiindca Mesagerul in care pretind ca au crezut i-a socotit adevarati pe ceilalti Mesageri, indeosebi pe Muhammad - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa. Daca il tagaduiesc pe Muhammad, atunci isi tagaduiesc propriul Mesager in ceea ce le-a vestit si, astfel, nu cred nici in el.

Cuvintele: „in ceea ce le-a fost daruit Profetilor de la Domnul lor” arata ca darul religiei este darul adevarat, legat de fericirea din aceasta lume si din Viata de Apoi. Allah nu ne-a poruncit sa credem in puterea, averea si alte lucruri asemanatoare daruite Profetilor, ci ne-a poruncit sa credem in Cartile si Legile pe care le-au primit. Tot aici se arata ca Profetii transmit de la Allah si sunt mijlocitori intre Allah si fapturile Sale numai in transmiterea religiei Lui; ei nu au nicio putere de hotarare in aceasta privinta.

Cuvintele „de la Domnul lor” arata ca din desavarsirea stapanirii Sale asupra robilor face parte faptul ca le pogoara Carti si le trimite Mesageri. Desavarsirea stapanirii Sale nu ingaduie sa-i lase fara scop si de izbeliste. Daca ceea ce li s-a daruit Profetilor vine numai de la Domnul lor, atunci prin aceasta se deosebesc Profetii de cei care pretind profetia. Pentru a-i deosebi, este de ajuns sa cercetam la ce cheama fiecare: Mesagerii nu cheama decat la bine si nu opresc decat raul; fiecare il socoteste adevarat pe celalalt si marturiseste adevarul lui, fara deosebire si fara contradictie, fiindca mesajul vine de la Domnul lor. „Daca ar fi fost de la altcineva decat Allah, ar fi gasit in el multe nepotriviri” (an-Nisa', 4:82).

Situatia este alta in cazul celui care pretinde profetia: vestile, poruncile si interdictiile unor asemenea oameni se vor contrazice neaparat, dupa cum stie cel care cerceteaza viata tuturor acestora si cunoaste lucrurile la care cheama. Dupa ce Allah Preainaltul a aratat toate lucrurile in care trebuie crezut, atat in mod general, cat si in mod deosebit, iar cuvantul singur nu este de folos fara fapta, El a spus: „si Lui Ii suntem supusi”, adica ne smerim inaintea maretiei Sale, ne supunem Lui prin adorare, atat launtric, cat si in faptele noastre exterioare si Ii daruim numai Lui adorarea. Asezarea cuvintelor „Lui Ii” inaintea cuvantului „supusi” arata ca supunerea Ii apartine numai Lui.

In ciuda formularii sale concise, acest verset nobil cuprinde cele trei feluri de tawhid: tawhid ar-rububiyyah, adica unicitatea stapanirii; tawhid al-uluhiyyah, adica unicitatea adorarii; si tawhid al-asma' wa-s-sifat, adica unicitatea Numelor si Insusirilor. Cuprinde credinta in toti Mesagerii si in toate Cartile, iar numirea anumitor Mesageri dupa mentionarea lor generala arata vrednicia celor numiti. Cuprinde, de asemenea, incredintarea inimii, marturisirea limbii si fapta madularelor, sinceritatea fata de Allah in toate acestea, deosebirea dintre Mesagerii sinceri si mincinosii care pretind profetia, felul in care Creatorul ii invata pe robii Sai cum sa vorbeasca, precum si indurarea si bunatatea Sa fata de ei prin binefacerile religioase legate de fericirea acestei lumi si a Vietii de Apoi. Slava Celui care a facut din Cartea Sa o lamurire a tuturor lucrurilor, calauzire si indurare pentru oamenii care cred!