Al-Baqarah · 2:101–103

Versetele 101 la 103

Cand acest Mesager nobil le-a adus Cartea mareata, intemeiata pe adevar si aflata in acord cu ceea ce aveau la ei, ei pretindeau ca se tin de propria Scriptura. Insa, cand nu au crezut in acest Mesager si in ceea ce a adus el, „un grup dintre cei carora li s-a dat Scriptura a aruncat Cartea lui Allah” care le fusese pogorata, adica au lepadat-o fiindca nu o doreau, „in spatele lor”. Aceasta exprimare arata o indepartare si mai puternica. Prin fapta lor pareau dintre cei nestiutori, desi cunosteau adevarul Mesagerului si al mesajului adus de el.

Astfel, a devenit limpede ca acest grup dintre oamenii Scripturii nu mai avea nimic de care sa se tina. Fiindca nu au crezut in acest Mesager, necredinta lor in el a devenit necredinta in propria lor Carte, fara ca ei sa-si dea seama.

Din randuielile statornice ale hotararii lui Allah si din intelepciunea Sa face parte ca acela care paraseste ceea ce i-ar aduce folos, desi are putinta de a se folosi de el, sa fie incercat prin preocuparea pentru ceea ce ii face rau. Cel care paraseste adorarea Celui Preamilostiv ajunge sa adore idoli; cel care paraseste iubirea, teama si nadejdea in Allah ajunge sa iubeasca, sa se teama si sa nadajduiasca in altcineva; cel care nu-si cheltuieste averea in ascultarea de Allah o cheltuieste in ascultarea lui Shaytan; cel care paraseste smerenia fata de Domnul sau ajunge sa fie umilit inaintea robilor; iar cel care paraseste adevarul ajunge sa fie incercat prin falsitate.

Tot astfel, atunci cand acesti evrei au aruncat Cartea lui Allah in spatele lor, au urmat vrajitoriile pe care diavolii le recitau si le nascocisera in vremea domniei lui Sulayman. Diavolii le-au dezvaluit oamenilor vrajitoria si au pretins ca Sulayman - pacea fie asupra sa - o folosea si ca prin ea dobandise marea sa stapanire. Ei minteau. Sulayman nu a folosit vrajitoria, iar Cel Adevarat l-a declarat nevinovat prin cuvintele: „Sulayman nu a fost necredincios”, adica nu a invatat vrajitoria. „Ci diavolii au fost necredinciosi”, deoarece ii invatau pe oameni vrajitoria pentru a-i rataci si din dorinta de a-i ademeni pe fiii lui Adam.

Evreii au urmat si vrajitoria care fusese pogorata asupra celor doi ingeri aflati in Babil, pe pamantul Irakului: Harut si Marut. Vrajitoria le fusese pogorata ca incercare si ispita din partea lui Allah pentru robii Sai. Ei ii invatau pe oameni, dar nu invatau pe nimeni fara sa-l sfatuiasca mai intai si sa-i spuna: „Noi suntem doar o incercare, asa ca nu deveni necredincios”, adica nu invata vrajitoria, caci ea este necredinta. Cei doi il opreau de la ea si ii aratau gravitatea ei.

Diavolii ii invatau vrajitoria pentru a insela si a rataci, atribuind-o si raspandind-o in numele celui pe care Allah il declarase nevinovat de ea, Sulayman - pacea fie asupra sa. Cei doi ingeri o predau ca incercare, insotind aceasta de sfat, pentru ca oamenii sa nu aiba nicio scuza. Acesti evrei urmau atat vrajitoria invatata de la diavoli, cat si pe cea predata de cei doi ingeri. Ei au parasit stiinta Profetilor si a Mesagerilor si s-au indreptat spre stiinta diavolilor. Fiecare inclina spre ceea ce i se potriveste.

Apoi Allah a aratat relele vrajitoriei: „Oamenii invatau de la ei lucruri prin care desparteau un barbat de sotia sa”, cu toate ca iubirea dintre soti nu poate fi comparata cu iubirea dintre alti oameni, deoarece Allah spune despre ei: „Si a asezat intre voi afectiune si indurare” (ar-Rum, 30:21).

Aceasta arata ca vrajitoria este reala si ca poate vatama cu ingaduinta lui Allah, adica prin voia Sa. Ingaduinta este de doua feluri: ingaduinta prin hotarare, legata de voia lui Allah, asa cum apare in acest verset, si ingaduinta religioasa, asa cum apare in versetul anterior: „el a pogorat Coranul asupra inimii tale, cu ingaduinta lui Allah” (al-Baqarah, 2:97).

Acest verset si altele asemenea lui arata ca mijloacele, oricat de puternic ar fi efectul lor, raman supuse hotararii si predestinarii si nu actioneaza independent. Niciuna dintre gruparile comunitatii nu a contrazis acest principiu, in afara de Qadariyyah in privinta faptelor robilor. Ei au pretins ca acestea sunt independente si nu sunt supuse voii lui Allah, scotandu-le astfel de sub puterea Lui si contrazicand Cartea lui Allah, Sunnah Mesagerului Sau si consensul Companionilor si al tabi'inilor.

Apoi Allah a aratat ca stiinta vrajitoriei aduce numai vatamare, fara niciun folos religios sau lumesc. Unele pacate pot cuprinde anumite foloase lumesti, dupa cum Allah Preainaltul spune despre bauturile ametitoare si jocurile de noroc: „In ele se afla un pacat mare si unele foloase pentru oameni, insa pacatul lor este mai mare decat folosul lor” (al-Baqarah, 2:219).

Vrajitoria insa aduce numai vatamare si nu exista niciun motiv legitim pentru ea. Toate lucrurile interzise aduc fie numai vatamare, fie un rau mai mare decat binele lor; tot astfel, lucrurile poruncite aduc fie numai bine, fie un bine mai mare decat raul lor.

„Desi stiau bine”, adica evreii stiau, „ca cel care cumpara vrajitoria” si o doreste asa cum cumparatorul isi doreste marfa „nu va avea nicio parte in Viata de Apoi”, ci vrajitoria ii aduce pedeapsa. Ei nu au savarsit aceasta din nestiinta, ci pentru ca au iubit viata lumeasca mai mult decat Viata de Apoi. „Ce rau este lucrul pentru care si-au vandut sufletele, daca ar fi stiut”, adica daca ar fi avut stiinta care rodeste fapta, nu ar fi savarsit aceasta.