Ibrahim · 14:9–12

Versetele 9 la 12

Allah Preainaltul ii avertizeaza pe robii Sai despre ceea ce a facut cu neamurile care au tagaduit. Cand au venit trimisii si ei i-au tagaduit, Allah i-a nimicit prin pedeapsa grabita pe care oamenii au vazut-o ori despre care au auzit. El spune: „Oare nu v-a ajuns vestea celor de dinaintea voastra — poporul lui Nuh, 'Ad, Thamud”? Allah le-a istorisit povestirile in Cartea Sa si le-a lamurit.

„Si cei de dupa ei, pe care nimeni nu-i cunoaste in afara de Allah”, din pricina multimii lor si fiindca vestile despre ei s-au pierdut. Tuturor acestor neamuri „trimisii lor le-au adus dovezi limpezi”, argumente care aratau adevarul mesajului lor. Allah nu a trimis niciun trimis fara sa-i dea semne prin care oamenii sa poata crede in el. Dar cand trimisii le-au adus dovezile, ei nu le-au primit, ci s-au trufit.

„Ei si-au dus mainile la guri”, adica nu au crezut in ceea ce le-a fost adus si nu au rostit nimic care sa arate imanul, asa cum Allah spune: „Isi pun degetele in urechi din pricina trasnetelor, de teama mortii.” [al-Baqarah, 2:19] Ei le-au spus raspicat trimisilor: „Noi nu credem in mesajul cu care ati fost trimisi si avem o indoiala adanca cu privire la lucrul la care ne chemati”, adica lucrul este pentru noi confuz si neclar. Ei au mintit prin aceasta si au savarsit nedreptate.

Trimisii le-au spus: „Oare poate exista indoiala cu privire la Allah?” Existenta Sa este cel mai limpede si mai vadit dintre toate lucrurile. Acela care se indoieste de Allah, „Facatorul cerurilor si al pamantului”, de a Carui Existenta depinde existenta tuturor lucrurilor, nu mai poate avea incredere in nicio cunoastere, nici macar in lucrurile simtite. De aceea trimisii li s-au adresat ca unora care nu se indoiau de Allah, fiindca in privinta Sa nu incape indoiala.

„El va cheama” la ceea ce va foloseste si va indreapta starea, „ca sa va ierte din pacate si sa va dea ragaz pana la un termen hotarat”, adica sa va rasplateasca in aceasta lume si in Viata de Apoi pentru raspunsul la Chemarea Sa. El nu va cheama ca sa primeasca vreun folos din adorarea voastra; folosul se intoarce numai la voi.

Ei le-au raspuns trimisilor cu nestiinta si nechibzuinta: „Voi nu sunteti decat oameni asemenea noua.” Cum ati putea avea asupra noastra intaietatea profetiei si a mesajului? „Vreti sa ne indepartati de ceea ce adorau parintii nostri.” Cum sa parasim credinta si calea parintilor nostri pentru credinta voastra si cum sa va ascultam, cand sunteti oameni asemenea noua? „Aduceti-ne, asadar, o dovada limpede!”, adica un argument vadit. Ei voiau un semn ales de ei, desi trimisii le adusesera deja dovezi limpezi.

Trimisii le-au spus ca raspuns la cererea si obiectia lor: „Noi nu suntem decat oameni asemenea voua.” Este adevarat ca suntem oameni asemenea voua, dar aceasta nu indreptateste tagaduirea adevarului pe care l-am adus, fiindca „Allah daruieste Harul Sau cui voieste dintre robii Sai”. Daca Allah ne-a ales pentru Revelatia si Mesajul Sau, aceasta este Bunatatea si Harul Sau, iar nimeni nu are dreptul sa impiedice ori sa restranga Harul lui Allah.

Priviti ceea ce v-am adus: daca este adevar, primiti-l; daca nu este adevar, respingeti-l. Nu faceti din faptul ca suntem oameni un argument pentru respingerea mesajului nostru. Spuneti: „Aduceti-ne o dovada limpede”, insa lucrul acesta nu se afla in mainile noastre si noi nu stapanim nimic din el.

„Nu ne este cu putinta sa va aducem o dovada decat cu Ingaduinta lui Allah.” El este Cel care o aduce, daca voieste; daca nu voieste, nu o aduce. El nu face decat ceea ce cer Intelepciunea si Mila Sa. „In Allah sa se increada credinciosii”, nu in altcineva. Ei se bizuie pe El pentru dobandirea folosului si indepartarea raului, fiindca stiu ca El le este pe deplin de ajuns, ca Puterea Sa este desavarsita si Bunatatea Sa cuprinzatoare; ei au incredere ca El le va inlesni toate acestea. Increderea lor in El este pe masura imanului lor.

Prin aceasta se cunoaste ca increderea in Allah este obligatorie, face parte din cerintele imanului si este unul dintre marile acte de adorare pe care Allah le iubeste si de care este multumit, fiindca toate celelalte acte de adorare depind de ea.

„Si de ce sa nu ne incredem in Allah, cand El ne-a calauzit pe caile noastre?” Ce ne-ar putea impiedica sa ne incredem in El, de vreme ce ne aflam pe adevar si calauzire? Acela care se afla pe adevar si calauzire este indemnat de aceasta calauzire sa-si desavarseasca increderea in Allah. Mai mult, credinciosul stie ca Allah a garantat ajutorul si indestularea pentru cel calauzit, iar aceasta il cheama la increderea deplina. Nu asa este acela care nu se afla pe adevar si calauzire: el nu are nicio chezasie de la Allah, iar starea lui este potrivnica starii celui care se increde in El.

In cuvintele trimisilor se afla o aluzie la un semn maret pentru popoarele lor. De obicei, popoarele aveau putere si stapanire asupra lor, iar trimisii le infruntau vestindu-le ca se incred in Allah pentru indepartarea uneltirii lor si ca sunt siguri ca Allah le va fi de ajuns. Allah i-a ocrotit si le-a fost de ajuns impotriva raului oamenilor lor, desi acestia se straduiau sa-i nimiceasca si sa stinga adevarul adus de ei.

Nuh a spus poporului sau: „O, poporul meu! Daca sederea mea printre voi si amintirea Semnelor lui Allah va sunt prea grele, atunci in Allah imi pun increderea. Hotarati-va impreuna cu asociatii vostri asupra lucrului vostru, fara sa ramana nimic neclar pentru voi, apoi impliniti impotriva mea hotararea si nu-mi dati niciun ragaz.” [Yunus, 10:71] Hud a spus: „Il iau pe Allah drept martor, iar voi fiti martori ca eu nu am nimic de-a face cu ceea ce Ii asociati in afara Lui. Uneltiti cu totii impotriva mea si nu-mi dati niciun ragaz.” [Hud, 11:54-55]

„Vom rabda negresit vatamarea pe care ne-o pricinuiti”: vom starui sa va chemam, sa va sfatuim si sa va aducem aminte si nu ne vom sinchisi de vatamarea voastra. O vom rabda cautand Rasplata lui Allah si din sinceritate fata de voi, poate ca Allah va va calauzi prin staruinta noastra. „In Allah”, nu in altcineva, „sa se increada cei care se incred”, caci increderea in El este cheia oricarui bine.

Sa se stie ca increderea trimisilor, pacea fie asupra lor, se indrepta spre cele mai inalte si mai nobile teluri: statornicirea Religiei lui Allah si sprijinirea ei, calauzirea robilor Sai si indepartarea ratacirii de la ei. Aceasta este cea mai desavarsita forma a increderii in Allah.