Ibrahim · 14:35–41

Versetele 35 la 41

„Si cand Ibrahim a spus”, pomeneste-l pe Ibrahim, pacea fie asupra sa, in aceasta stare frumoasa, cand a rostit aceasta rugaciune aleasa: „Doamne, fa acest oras” - adica Sanctuarul din Mecca - „sigur”. Allah i-a raspuns rugaciunii atat prin Legea Sa, cat si prin Hotararea Sa: l-a facut sacru in Lege si, prin Hotararea Sa, a inlesnit mijloacele prin care sacralitatea lui este ocrotita, dupa cum este bine cunoscut. Niciun nelegiuit nu a urmarit vreodata sa-i faca rau fara ca Allah sa-l zdrobeasca, asa cum a facut cu oamenii Elefantului si cu altii.

Dupa ce s-a rugat pentru siguranta orasului, Ibrahim s-a rugat pentru sine si pentru fiii sai sa fie ocrotiti si calauziti: „si fereste-ma pe mine si pe fiii mei sa adoram idolii”, adica tine-ma pe mine si pe ei departe de adorarea lor si de atasarea de ei.

Apoi a pomenit pricina care il facea sa se teama pentru sine si pentru fiii sai: multi oameni fusesera ispititi prin idoli si se abatusera prin adorarea lor. El a spus: „Doamne, ei i-au ratacit pe multi oameni”, adica multi oameni s-au ratacit din pricina lor.

„Cel care ma urmeaza” in Tawhidul si sinceritatea numai pentru Allah, Domnul lumilor, pe care le-am adus, „este dintre ai mei”, datorita potrivirii depline. Acela care iubeste un neam si il urmeaza se alatura lui. „Iar cel care nu ma asculta - Tu esti Atoateiertatorul, Indurator.” Aceasta arata mila lui Ibrahim al-Khalil, pacea fie asupra sa, fiindca s-a rugat pentru cei neascultatori sa primeasca Iertarea si Mila. Allah este mai Milostiv cu robii Sai decat el si nu-l pedepseste decat pe acela care se razvrateste impotriva Lui.

„Doamne al nostru, am asezat o parte dintre urmasii mei intr-o vale fara semanaturi, langa Casa Ta cea sfanta.” Ibrahim a venit din ash-Sham cu Hajar, mama lui Isma'il, si cu fiul ei Isma'il, pacea fie asupra sa, care era inca alaptat, pana i-a asezat in Mecca. Pe atunci nu se afla acolo niciun locuitor, nimeni care sa cheme ori sa raspunda. Dupa ce i-a asezat acolo, s-a rugat Domnului sau cu aceste cuvinte, smerindu-se si increzandu-se in El.

„Am asezat o parte dintre urmasii mei”, nu pe toti urmasii mei, fiindca Ishaq si ceilalti fii ai sai se aflau in ash-Sham. El i-a asezat in Mecca numai pe Isma'il si pe urmasii lui. „Intr-o vale fara semanaturi”, fiindca pamantul din Mecca nu este potrivit pentru cultivare.

„Doamne al nostru, ca ei sa implineasca rugaciunea”, adica fa-i oameni ai Tawhidului care implinesc rugaciunea. Rugaciunea a fost pomenita in mod deosebit deoarece implinirea ei este unul dintre cele mai importante si mai bune acte de adorare; acela care implineste rugaciunea isi statorniceste religia.

„Fa inimile unor oameni sa tanjeasca spre ei”, adica sa-i iubeasca pe ei si locul in care locuiesc. Allah i-a raspuns rugaciunii: dintre urmasii lui Isma'il l-a facut sa apara pe Muhammad, pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa, care i-a chemat pe urmasii lui Isma'il la Religia Islamului si la calea parintelui lor Ibrahim. Ei i-au raspuns si au devenit oameni care implinesc rugaciunea.

Allah a facut obligatoriu pelerinajul la aceasta Casa, langa care Ibrahim si-a asezat urmasii, si a pus in ea o taina minunata care atrage inimile. Inimile tanjesc necontenit spre ea si nu se satura de ea. Cu cat robul o viziteaza mai des, cu atat ii cresc dorul, iubirea si atasarea fata de ea. Aceasta este taina faptului ca Allah Preainaltul a atribuit Casa Lui Insusi.

„Si daruieste-le din roade, poate ca vor fi recunoscatori.” Allah i-a raspuns rugaciunii, astfel incat roadele tuturor lucrurilor sunt aduse spre Mecca. O vezi aprovizionata cu roade in orice vreme, iar hrana vine spre ea din toate partile.

„Doamne al nostru, Tu stii ceea ce ascundem si ceea ce dezvaluim”, adica Tu ne cunosti mai bine decat ne cunoastem noi insine. Iti cerem, prin grija si carmuirea Ta asupra noastra, sa ne inlesnesti lucrurile pe care le cunoastem si pe cele pe care nu le cunoastem, potrivit Stiintei si Milei Tale.

„Nimic nu-I este ascuns lui Allah pe pamant ori in cer.” Printre acestea se afla si aceasta rugaciune prin care Ibrahim al-Khalil nu a urmarit decat binele si multa recunostinta fata de Allah, Domnul lumilor.

„Toata lauda I se cuvine lui Allah, Cel care mi i-a daruit la batranete pe Isma'il si Ishaq.” Faptul ca i-a daruit pe acesti doi fii a fost una dintre cele mai mari binecuvantari; venirea lor la batranete, cand nadejdea de a avea copii se stinge, a fost o alta binecuvantare; iar faptul ca ei au fost profeti drepti a fost o binecuvantare si mai mare.

„Cu adevarat, Domnul meu aude rugaciunea”, adica El raspunde degraba celui care Il cheama. L-am chemat si El nu mi-a zadarnicit nadejdea.

Apoi Ibrahim s-a rugat pentru sine si pentru urmasii sai: „Doamne, fa-ma dintre cei care implinesc rugaciunea, si tot astfel pe unii dintre urmasii mei. Doamne al nostru, primeste rugaciunea mea. Doamne al nostru, iarta-ma pe mine, pe parintii mei si pe credinciosi in Ziua cand se va tine socoteala.” Allah i-a raspuns in toate acestea, cu exceptia rugaciunii pentru tatal sau, pe care o facuse numai din pricina unei fagaduinte pe care i-o daduse. Cand i s-a limpezit ca tatal sau era un dusman al lui Allah, s-a dezis de el.