Ai o întrebare despre acest pasaj?

قال شيخ الإسلام ابن تيمية: «وهذا يدل على أن هذا الموضع غير داخل في نهي النبي صلى الله عليه وسلم؛ لأن أصحابه أعلم بمعنى ما سمعوه منه، فإن ابن مسعود من جملة من روى هذا الحديث عن النبي صلى الله عليه وسلم، وسياق الحديث يدل على أن النهي لمن فاتته تكبيرة الافتتاح؛ لأنه في أناس سمع جلبتهم وهو في الصلاة، وهذا بعد التحريم، وفي الحديث الآخر: «إذا سمعتم الإقامة فامشوا إلى الصلاة» فغالب من يكون بعيد الدار عن المسجد إذا أتى حين سمع الإقامة تفوته التكبيرة، والفرق بين هذا الموضع وغيره: أنه جاء فضل عظيم فيمن يدرك حد الصلاة، وإدراك الحد يدرك أولا وهو أن يدرك الصلاة قبل تكبيرة الإمام، ليكون خلف الإمام إذا كبر للافتتاح، وهذا القدر لا ينجبر إذا فات؛ لأنه يكون مدركا للركعة ولو أدرك الإمام في الركوع، بخلاف ما إذا فاتته الركعة؛ فإنه يمكن أن يقضي ما فاته، وبخلاف ما إذا فاته حد الصلاة؛ فإنه قد يئس من إدراك الحد، فإذا كان هذا المقصود العظيم الذي لا ينجبر فواته يحصل بإسراع يسير لم يكره ذلك».

Shaykh al-Islām Ibn Taymiyyah a spus: „Aceasta arată că această situație nu intră în interdicția Profetului ﷺ, deoarece companionii lui cunoșteau cel mai bine înțelesul celor auzite de la el. Ibn Masʿūd se numără printre cei care au relatat acest hadith de la Profet ﷺ. Contextul hadithului arată că interdicția îl privește pe cel care a pierdut takbīr-ul de început: Profetul a auzit zgomotul unor oameni în timp ce se afla deja în rugăciune, deci după takbīr-ul de intrare în ea. În celălalt hadith se spune: «Când auziți iqāmah, mergeți către rugăciune.» De obicei, cel care locuiește departe de moschee și pornește când aude iqāmah pierde takbīr-ul. Deosebirea dintre această situație și celelalte este că s-a transmis o mare răsplată pentru cel care prinde începutul rugăciunii. Acest început se prinde la pornirea ei: să ajungă la rugăciune înainte de takbīr-ul imamului, ca să se afle în spatele lui când acesta rostește takbīr-ul de început. Dacă pierde acest lucru, nu-l mai poate recupera. O unitate de rugăciune este socotită prinsă chiar dacă îl prinde pe imam în plecăciune; dacă pierde o unitate, poate recupera ceea ce a pierdut. În schimb, dacă a pierdut începutul rugăciunii, nu mai are nădejde să-l prindă. Dacă acest țel măreț, a cărui pierdere nu poate fi recuperată, se poate dobândi printr-o mică grăbire a pasului, aceasta nu este socotită neplăcută.”^[88]

Ibn Taymiyyah, Sharḥ al-ʿUmdah, 1/597