Ai o întrebare despre acest pasaj?

Allah, Cel Preaslăvit, l-a creat pe rob din pământ; se cuvine, așadar, să nu se îndepărteze de obârșia sa, ci să se întoarcă la ea când firea și sufletul îl împing să o părăsească. Dacă robul ar fi lăsat în voia firii și a îndemnurilor sufletului său, s-ar trufi, ar deveni semeț și s-ar îndepărta de obârșia din care a fost creat. S-ar năpusti asupra măreției și maiestății care sunt dreptul Domnului său, încercând să I le dispute. De aceea i s-a poruncit prosternarea: ca supunere înaintea măreției Domnului și Creatorului său, cu smerenie, umilință și zdrobire înaintea Lui. Această smerenie, supunere și umilință îl întorc la starea de rob și îndreaptă alunecarea, nepăsarea și întoarcerea prin care se îndepărtase de obârșia sa. Îi apare înainte adevărul țărânii din care a fost creat când își pune în ea cea mai nobilă și mai înaltă parte, fața. Ceea ce era mai sus ajunge mai jos, în supunere înaintea Domnului său, Cel Preaînalt, în smerenie față de El, umilință înaintea măreției Sale și plecare înaintea puterii Sale. Aceasta este deplinătatea smereniei văzute. Allah, Cel Preaslăvit, l-a creat din pământul supus călcării picioarelor, l-a făcut să îl locuiască, l-a întors în el și i-a făgăduit că îl va scoate din el. Pământul îi este mamă și tată, obârșie și rădăcină; îl cuprinde viu pe spatele său și mort în pântecele său și i-a fost făcut mijloc de curățire și loc de rugăciune. I s-a poruncit prosternarea fiindcă este culmea smereniei văzute și adună cel mai deplin adorarea tuturor mădularelor. Își așază fața în țărână cu smerire, modestie, supunere și predare deplină.