Ai o întrebare despre acest pasaj?

Adevărata esență a asocierii este ca omul să se asemene Creatorului și să asemene creatura cu El. Aceasta este în realitate „asemănarea”, nu afirmarea Însușirilor de desăvârșire cu care Allah, Preaslăvitul, S-a descris pe Sine și cu care L-a descris Trimisul Său. Cel căruia Allah i-a răsturnat inima, i-a orbit vederea lăuntrică și l-a făcut să cadă înapoi a inversat lucrurile, amestecând chestiunea și numind recunoașterea unicității „asemănare”, iar asemănarea „preamărire și ascultare”. Asociatorul aseamănă creatura cu Creatorul în prerogativele dumnezeirii. Printre prerogativele dumnezeirii se află stăpânirea exclusivă a răului și a folosului, a dăruirii și a opririi; aceasta cere ca ruga, teama, nădejdea și bizuirea să se lege numai de El. Cel care le leagă de o făptură a asemănat-o Creatorului și l-a făcut pe cel care nu stăpânește pentru sine nici rău, nici folos, nici moarte, nici viață și nici înviere — cu atât mai puțin pentru altul — asemenea Celui căruia Îi aparține întreaga poruncă. Frâiele tuturor lucrurilor sunt în mâinile Sale, iar întoarcerea lor este la El. Ceea ce El voiește se întâmplă, iar ceea ce nu voiește nu se întâmplă. Nimeni nu poate opri ceea ce El dă și nimeni nu poate da ceea ce El oprește. Dacă îi deschide robului Său o poartă a îndurării, nimeni nu o poate închide; dacă o reține de la el, nimeni nu i-o poate trimite. Una dintre cele mai urâte asemănări este, așadar, asemănarea celui neputincios și sărac prin sine cu Cel puternic și bogat prin Sine.