Relatări false care atribuie unele erori lingvistice Sfântului Coran

Atunci când răspundem la această întrebare, nu ne putem ascunde uimirea extremă că acest argument aparent plauzibil a fost acceptat de unii cercetători și oameni educați. De fapt, nu ne putem ascunde uimirea față de modul în care cineva a putut lăsa acest argument aparent plauzibil să-l deruteze de la bun început, nu doar pentru că musulmanii ar trebui să accepte infailibilitatea Qur’an-ului, deoarece Allah a promis să-l păstreze, ci și pentru că vedem că acest argument aparent plauzibil nu are nicio bază rațională sau logică solidă.

Putem rezuma respingerea noastră a acestui argument în următoarele puncte:

I.

Trebuie să înțelegem că regulile gramaticii se bazează doar pe stilurile de exprimare care ne-au fost transmise din epocile considerate autoritative și nu există nicio diferență de opinie între lingviști cu privire la faptul că epoca Profetului este una dintre epocile autoritative. Orice cuvânt transmis în mod autentic nouă (din acea epocă) constituie o dovadă lingvistică validă; mai mult decât atât, este valid să fie acceptat ca bază pentru o anumită regulă a gramaticii arabe.

II.

Pentru a clarifica mai mult acest lucru, putem spune: este valabil ca un cercetător să citeze câteva versuri din poezia lui Imru’ul-Qays, pe care savanții le-au transmis de la el, fără să existe nicio îndoială cu privire la transmiterea lor, apoi să considere că există o eroare gramaticală sau lingvistică în ceea ce a spus el și, astfel, să concluzioneze că Imru’ul-Qays a făcut unele greșeli gramaticale în poezia sa?!

Oare aceasta nu subminează temelia pe care se bazează regulile gramaticii și nu distruge această întreagă ramură a cunoașterii? Așadar, cum ar fi dacă o persoană ignorantă ar concluziona că există o greșeală lingvistică sau gramaticală în Nobilul Coran, în timp ce nobilii Sahaabah și Taabi‘een au transmis Coranul în perioada autorizată și în timpul în care toți vorbeau corect araba (fus-ha), iar, de fapt, savanții, gramaticienii și oamenii elocvenței recitau Coranul și îl transmiteau, fără ca vreunul dintre ei să ridice vreo obiecție, cu câteva excepții în ceea ce privește unele moduri de recitare care nu au ajuns la unii gramaticieni prin lanțuri de transmitere care să fi atins nivelul de tawaatur.

Nu este oare cazul că această persoană ignorantă merită mai mult să fie criticată și descrisă ca fiind greșită decât arabii puri, pe a căror vorbire se bazează regulile limbii?

III.

Dacă reflectăm asupra versetelor în care ei cred că există o greșeală, ne vom da seama că ele sunt, de fapt, în armonie cu unele reguli gramaticale cunoscute și că ideea sa că există o greșeală în acele versete este foarte forțată.

As-Suyooti (Allah să aibă milă de el) a spus:

Învățații limbii arabe au discutat despre aceste versete și au găsit o explicație pentru structura lor gramaticală.

În ceea ce privește versetul (interpretarea sensului), „Cu adevărat! aceștia sunt doi vrăjitori [inna haadhaani la saahiraan]” [Taa-Haa 20:56], există mai multe explicații:

1. Este în conformitate cu un dialect în care forma duală apare întotdeauna cu alif [adică -aani, nu –ayni] în toate cele trei cazuri [nominativ (subiect), acuzativ (complement) și genitiv (posesiv)]. Acesta este dialectul binecunoscut al celor din Kinaanah și, s-a spus, al celor din Banu’l-Haarith.

2. Subiectul lui inna (tradus aici prin „Într-adevăr”), care este omis, este la cazul acuzativ [în conformitate cu regulile gramaticale], astfel încât propoziția este alcătuită din subiect și predicat, acesta fiind predicatul lui inna.

3. Ceea ce se intenționează prin inna este kadhaalika (mai mult decât atât). Cuvântul saahiraan (doi magicieni) este predicatul unui subiect ascuns [sau omis] [și, prin urmare, apare la cazul nominativ, în conformitate cu regulile gramaticii arabe]. Sensul implicit este: ei sunt într-adevăr doi magicieni.

4. Ceea ce se intenționează prin inna în acest caz este „Da”.

5. Prima silabă a cuvântului haadhaani [aceștia doi] este un pronume, iar cuvintele „dhaani la saahiraan” sunt subiectul și predicatul lui inna. Dar am explicat mai sus că acest lucru nu este posibil, deoarece inna este scris de sine stătător, iar silaba haa- este legată de restul cuvântului său; prin urmare, modul în care este scris în Mus-haf nu permite această interpretare.

Eu – adică, eu, as-Suyooti – spun: Mi se pare că există o altă posibilă explicație, și anume că motivul pentru care aici este folosit alif este pentru ca acest cuvânt, saahiraan, să rimeze cu cuvântul yureedaan (ei doi vor). Un exemplu similar se regăsește în cuvintele „și am venit la voi din Saba' (Sheba) cu o veste adevărată [min sabaa’in bi nabaa’in]” [an-Naml 27:22].

În ceea ce privește cuvintele „și cei care împlinesc As-Salaah (Iqaamat-as-Salaah) wa’l-muqeemeena as-salaata” [an-Nisa’ 4:162], există, de asemenea, mai multe explicații pentru acestea:

1. Este desprins de context, ca și cum s-ar spune: Și Eu laud… – deoarece aceasta este mai elocvent.

2. Este legat de expresia „credeți în ceea ce a fost pogorât vouă”, adică ei cred în cei care împlinesc as-Salaah [rugăciunea], și anume Profeții sau, după cum s-a spus, îngerii. S-a spus că ceea ce se intenționează este că ei cred în religia celor care împlinesc rugăciunea, astfel încât prin aceasta se intenționează musulmanii.

3. Este legat de cuvântul „înainte”, adică înaintea voastră și înaintea celor care împlinesc rugăciunea.

4. Este legat de pronumele „voi” din expresia „înaintea voastră”.

5. Este legat de pronumele „voi” din expresia „către voi”.

6. Este legat de pronumele „ei” din expresia „printre ei”.

Aceste posibilități au fost relatate de Abu’l-Baqa’.

În ceea ce privește cuvintele „și Sabienii [wa’s-saabi’oona]” [al-Maa’idah 5:69], există, de asemenea, mai multe interpretări:

1. Este un subiect căruia îi este omis predicatul; cu alte cuvinte, și Sabienii sunt, de asemenea, astfel.

2. Este legat de particula inna și de cuvântul care o urmează (alladheena – cei care), care împreună formează subiectul, iar acesta este predicatul; prin urmare, apare la nominativ [în conformitate cu regulile gramaticii arabe].

3. Este legat de subiectul verbului haadu, care înseamnă a fi evreu („cei care sunt evreii”).

4. Inna înseamnă aici Da. Prin urmare, cuvintele „cei care cred” și ceea ce urmează după acestea sunt la nominativ, iar cuvintele „și Sabienii [wa’s-saabi’oona]” sunt legate de acestea.

5. Este precum folosirea formei de plural atunci când se face referire la singular.

Aceste explicații au fost relatate de la Abu’l-Baqa’.

Sfârșitul citatului din al-Itqaan fi ‘Uloom al-Qur’an (1247-1249), editat de Markaz ad-Diraasaat al-Qur’aniyyah.

Ne dăm seama că explicarea acestor posibilități gramaticale poate dura mult timp și că mulți cititori s-ar putea să nu le înțeleagă din cauza subtilității lor, însă le-am citat aici pentru ca acei ignoranți care încearcă să submineze Sfântul Coran să-și dea seama de amploarea ignoranței lor în ceea ce privește gramatica și limba arabă și, astfel, să-și cunoască limitele și să nu depășească cerințele raționamentului sănătos.

IV.

În ceea ce privește relatările narate de la unii dintre Sahaabah și Taabi‘een despre acest subiect, există multe astfel de relatări, care au fost compilate de al-Haafiz as-Suyooti în cartea sa al-Itqaan fi ‘Uloom al-Qur’an (p. 1236-1257), unde le discută în detaliu. Ne vom limita aici la discutarea hadith-urilor menționate în întrebare, care au fost relatate de la ‘Aa’ishah și ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de ei) cu privire la această chestiune.

Prima relatare a fost narată de la ‘Aa’ishah (Allah să fie mulțumit de ea).

S-a relatat de la Hishaam ibn ‘Urwah, de la tatăl său, care a spus:

Am întrebat-o pe ‘Aa’ishah (fie ca Allah să fie mulțumit de ea) despre greșelile gramaticale din Qur’an: „Cu siguranță, cei care cred, cei care sunt evreii și sabeenii [wa’s-saabi’oona]” [al-Maa’idah 5:69]; „și cei care îndeplinesc As-Salaah (Iqaamat-as-Salaah) wa muqeemeena as-salaata wa’l-mu’toona az-zakaata” [an-Nisa’ 4:162]; și „Cu adevărat! acestea sunt doi vrăjitori [inna haadhaani la saahiraan]” [Taa-Haa 20:63]. Ea a spus: O, fiul surorii mele, acestea sunt greșelile scribilor; ei au făcut o greșeală când au scris.

Acest raport a fost relatat de la Hishaam ibn ‘Urwah de către doi dintre naratorii kufi:

1. Abu Mu‘aawiyah ad-Dareer

A fost relatat de Sa‘eed ibn Mansoor în as-Sunan (4/1507, nr. 769), cu această formulare. A fost relatat, de asemenea, de Abu ‘Ubayd în Fadaa’il al-Qur’an (p. 229, nr. 556) și, prin intermediul lui, de Abu ‘Amr ad-Daani în al-Muqni‘ (p. 119). A fost relatat de Ibn Jareer at-Tabari în Jaami‘ al-Bayaan (9/359) și de Ibn Abi Dawood în al-Masaahif (p. 43).

2. ‘Ali ibn Mas-har al-Kufi

Așa cum a fost relatat de ‘Umar ibn Shubbah cu isnadul său în Tareekh al-Madinah (3/1013-1014).

O asemenea relatare, cu un astfel de isnad, nu este autentică. Problema în privința ei este că criticilor le-au displăcut relatările transmise chiar de Hishaam ibn ‘Urwah atunci când era în Irak. Deși era un cărturar de încredere și, în principiu, ceea ce relata trebuie considerat autentic și acceptabil, el a făcut câteva greșeli pe care savanții le puteau observa examinând textul hadithului și cercetând alte relatări coroboratoare și relatări similare. Deoarece în textul acestei relatări există ceva în mod evident neobișnuit și nu există nicio relatare coroboratoare transmisă printr-un alt lanț de transmițători, putem spune că există o greșeală în ea.

Imam adh-Dhahabi (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus:

Când el – adică Hishaam ibn ‘Urwah – a venit în Irak la sfârșitul vieții sale, a predat foarte multă știință, însă au existat câteva hadithuri pe care le-a relatat (în timpul acelui proces de predare) și care nu erau autentice. Un asemenea lucru i se putea întâmpla lui Maalik, Shu‘bah, Wakee‘ și altor savanți de încredere și de seamă.

Sfârșitul citatului din Mizaan al-I‘tidaal (4/301). A se vedea adnotarea la Sunan Sa‘eed ibn Mansoor de Dr. Sa‘d al-Humayd (2/659). A se vedea, de asemenea, comentariul Dr. Sa‘d al-Humayd (fie ca Allah să-l păstreze) cu privire la acest raport în adnotarea sa la Sunan Sa‘eed ibn Mansoor (4/507-514).

Dacă cineva ar întreba: Cum se face că al-Bukhaari (fie ca Allah să aibă milă de el) și Muslim, în Saheeh-urile lor, au relatat hadithuri de la Hishaam ibn ‘Urwah prin intermediul iraqienilor și au relatat de la Abu Mu‘aawiyah, iar aici îi respingeți, chiar dacă as-Suyooti a clasificat acest raport drept saheeh în al-Itqaan (p. 1236) și a spus că îndeplinește condițiile celor doi șeici (al-Bukhaari și Muslim)? Răspunsul este că respingem acest raport aici deoarece textul este în mod evident ciudat. Este puțin probabil ca ‘Aa’ishah (fie ca Allah să fie mulțumit de ea) să nu fi auzit aceste versete cu această structură gramaticală de pe buzele Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra lui) și să fi considerat că greșelile au apărut din cauza scribilor Coranului cel Sfânt.

Dacă criticii găsesc ceva în mod clar neobișnuit într-un text, ei examinează isnādul, căutând vreo problemă subtilă legată de acesta, din cauza căreia a apărut această problemă în text. Aici, problema este că este un hadith transmis de Hishaam ibn ‘Urwah când acesta se afla în Irak.

A doua relatare este transmisă de la ‘Uthmaan ibn ‘Affaan (Allah să fie mulțumit de el).

I-au transmis-o mai mulți naratori:

1. ‘Ikrimah, sclavul eliberat al lui Ibn ‘Abbaas.

El a spus: Când Mus-hafurile fuseseră scrise, ele i-au fost prezentate lui ‘Uthmaan, iar el a găsit în ele câteva greșeli gramaticale, dar a spus: Nu le schimbați, deoarece arabii le vor schimba – sau le vor citi corect. Dacă scribul ar fi fost din Thaqeef, iar cel care i-ar fi dictat ar fi fost din Hudhayl, aceste greșeli nu ar fi apărut.

Relatat de Abu ‘Ubayd în Fadaa’il al-Qur’an (2/103, nr. 562); Ibn Abi Dawood în al-Masaahif (1/235, nr. 110). Ei l-au atribuit lui as-Suyooti în al-Itqaan (p. 1239); lui Ibn al-Anbaari în ar-Radd ‘ala man khaalafa Mus-haf ‘Uthmaan; și lui Ibn Ashtah în al-Masaahif – ultimele două sunt cărți pierdute. Aceasta este o relatare da‘eef (slabă), deoarece relatarea lui ‘Ikrimah de la ‘Uthmaan ibn ‘Affaan este mursal, la fel ca relatarea sa de la Abu Bakr, ‘Ali ibn Abi Taalib și soțiile Profetului (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa). A se vedea: Jaami‘ at-Tahseel (p. 239). Abu ‘Amr ad-Daani a afirmat în mod clar în al-Muqni‘ (p. 115) că există o întrerupere a lanțului de transmitere între ‘Ikrimah și ‘Uthmaan. În plus, Ibn Abi Dawood se referă la ‘Ikrimah în al-Masaahif ca at-Taa’i, și nu ca la sclavul eliberat al lui Ibn ‘Abbaas, iar noi nu am dat peste biografia sa.

2. Yahya ibn Ya‘mur

El a spus: A fost relatat de Ibn Abi Dawood în al-Masaahif (1/233) și de Ibn Ashtah în al-Masaahif, după cum a menționat as-Suyooti în al-Itqaan (p. 1240). Aceasta este, de asemenea, o relatare mursal, deoarece nu pare, din biografia lui Yahya ibn Ya‘mur, că el a fost contemporan cu ‘Uthmaan ibn ‘Affaan (Allah să fie mulțumit de el). Vezi biografia sa în Tahdheeb at-Tahdheeb (11/305). al-Bukhaari a considerat-o munqati‘ în at-Tareekh al-Kabeer (5/170). Mai mult, există o anumită confuzie cu privire la isnaad, deoarece uneori este relatată de la Yahya ibn Ya‘mur de la ‘Abdullah ibn Futaybah sau ibn Abi Futaymah, iar uneori invers, astfel încât este relatată de la Ibn Futaymah de la Yahya ibn Ya‘mur, după cum apare în Tareekh al-Madinah (3/1013). Qataadah relatează uneori de la Nasr ibn ‘Aasim de la Yahya și uneori relatează direct de la Yahya, fără a-l menționa pe Nasr; sau poate că există alți doi relatatori între el și Yahya, după cum apare în locul menționat mai sus în Tareekh al-Madinah. Al-Baaqillaani a evidențiat aceste diferențe în al-Intisaar li’l-Qur’an (2/136-137).

3. ‘Abd al-A‘la ibn ‘Abdullah ibn ‘Aamir

A fost relatat de Ibn al-Anbaari în ar-Radd ‘ala man khaalafa Mus-haf ‘Uthmaan, după cum a menționat as-Suyooti în al-Itqaan (p. 1240). Biografia lui ‘Abd al-A‘la se găsește în Tahdheeb at-Tahdheeb (87/6). În carte nu există nimic care să sugereze că vreunul dintre învățați l-ar fi considerat un relator de încredere.

4. Qataadah

A fost relatat de Ibn Abi Dawood în al-Masaahif. Această versiune spune: Când lui ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el) i-a fost dat Mus-haf-ul pentru a-l verifica, el a spus: Conține greșeli, însă arabii îl vor recita corect. Există o anumită ambiguitate în lanțul transmiterii sale cu privire la unul dintre transmițători, deoarece se spune: ne-au spus companionii noștri.

Din cele de mai sus se poate înțelege că isnaad-urile acestei relatări nu sunt autentice, iar slăbiciunea isnaad-ului duce la îndoieli cu privire la textele relatării și la sursa acelor texte.

V.

Învățații au discutat modul în care aceste relatări ar trebui înțelese, după cum vom evidenția aici pe scurt, urmând apoi cu citate ample de la învățați pentru oricine dorește să beneficieze de acestea.

1. Faptul că toate Mus-hafurile asupra cărora Sahaabah au căzut de acord în privința modului în care au fost scrise aceste versete și că toți musulmanii au fost de acord cu recitarea lor, generație după generație, dovedește că nu a existat nicio greșeală gramaticală din partea scribului. Mai degrabă, acesta este modul în care au fost auzite de la Prophet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa).

2. Faptul că Sahaabah și Taabi‘een au fost foarte preocupați și au depus un efort considerabil pentru transmiterea Sfântului Qur’an și, într-adevăr, pentru transmiterea detaliilor Sunnah-ului lui Prophet și pentru slujirea acestei religii, oferindu-și sufletele și averile, înseamnă că nu este posibil ca scribii care au consemnat Sfântul Qur’an să fi făcut greșeli, iar apoi nimeni să nu le fi corectat până în ziua de azi.

3. Nu este posibil ca ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el) să fi dat ordine ca exemplare ale Qur’anului să fie realizate și distribuite în numeroase regiuni, pentru a pune capăt disputelor dintre recitatori, apoi să fi lăsat aceste greșeli cauzate de scribi în Mus-hafuri și să nu fi dat ordin ca ele să fie corectate. A crede acest lucru este contrar rațiunii sănătoase.

4. Este posibil să interpretăm cuvintele lui ‘Uthmaan, atunci când s-a referit la greșeli, ca referindu-se la greșeli de recitare, deoarece modul în care sunt scrise unele cuvinte poate fi neclar pentru unii oameni, în anumite momente. Prin urmare, el i-a liniștit pe oameni spunând că înțelegerea limbii de către arabi îi va face să corecteze pe oricine ar face o greșeală în recitarea cuvintelor Coranului. Așa a interpretat Abu ‘Amr ad-Daani această relatare.

5. De asemenea, este posibil să interpretăm cuvintele lui ‘Aa’ishah ca însemnând că ea a considerat că, dacă ar fi fost alese alte moduri de recitare (pentru a scrie Mus-haf-ul în conformitate cu acestea), care să fie în acord cu regulile limbii arabe cu care oamenii obișnuiți erau familiarizați, acest lucru ar fi fost mai bine. Așadar, faptul că ea a considerat ceea ce este scris ca fiind greșit înseamnă că era diferit de recitarea cunoscută și răspândită printre arabi.

Ibn Jareer at-Tabari (Allah să aibă milă de el) a spus:

În recitarea lui Ubayy ibn Ka‘b se spune: „wa’l-muqeemeena as-salaata (și cei care împlinesc As-Salaah (Iqaamat-as-Salaah))” [an-Nisa’ 4:162]. Așa era scris în Mus-haf-ul său, după cum au relatat unii. Dacă aceasta a fost o greșeală a scribilor, atunci ceea ce ar fi trebuit să fie cazul este că toate celelalte Mus-haf-uri, în afară de Mus-haf-ul nostru, trebuie să fi avut aceeași greșeală, într-un mod contrar celor aflate în Mus-haf-ul nostru. Faptul că Mus-haf-ul nostru este identic cu Mus-haf-ul lui Ubayy dovedește că ceea ce se află în această privință în Mus-haf-ul nostru este corect și nu este greșit. Mai mult, dacă aceasta ar fi fost o greșeală de scriere, Companionii Mesagerului lui Allah (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), de la care a fost învățată, nu i-ar fi învățat pe musulmani să recite într-un mod incorect, ci ar fi recitat-o corect și ar fi învățat ummah modul corect de a o recita. Faptul că musulmanii au transmis recitarea acestor versete în modul în care sunt scrise constituie cea mai puternică dovadă că ceea ce este scris este corect și autentic și că nu există nicio greșeală din partea scribului.

Sfârșitul citatului din Jaami‘ al-Bayaan (9/397). A se vedea de asemenea: al-Kashshaaf de az-Zamakhshari (1/590).

Abu ‘Amr ad-Daani (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus:

Dacă cineva ar întreba: Ce spuneți despre relatarea pe care au transmis-o de la Yahya ibn Ya‘mur și ‘Ikrimah, sclavul eliberat al lui Ibn ‘Abbaas, de la ‘Uthmaan (fie ca Allah să fie mulțumit de el), potrivit căreia, atunci când au fost făcute copii ale Coranului, acestea i-au fost arătate, iar el a găsit în ele unele greșeli gramaticale, însă a spus: Lăsați-le, căci arabii vor putea să le recite corect – iar acest lucru indică faptul că existau unele greșeli în scriere?

Spun: Această relatare, în opinia noastră, nu poate fi ridicată la rangul de dovadă și nu este valid să fie citată ca probă, din două motive:

În primul rând: pe lângă deficiențele din isnadul său și problemele formulării sale, ea este de asemenea mursal, deoarece Ibn Ya‘mur și ‘Ikrimah nu au auzit nimic de la ‘Uthmaan și nu l-au văzut.

De asemenea, sensul aparent al formulării nu ar fi putut fi rostit de ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el), deoarece acest raport implică o critică la adresa lui; și cum ar putea fi validă această critică, când se știe că a atins un nivel înalt de conducere religioasă, un statut înalt de slujire a Islamului, o mare sinceritate față de ummah și a depus mari eforturi pentru a face ceea ce este în cel mai bun interes al musulmanilor? Nu este posibil ca el să fi compilat Mus-haf-ul cu ajutorul altor Sahaabah evlavioși, pentru a pune capăt diferențelor dintre ei cu privire la Qur’an, iar apoi, în ciuda acestui fapt, să fi lăsat în el greșeli gramaticale, astfel încât altcineva (după dispariția lui) să fi trebuit să-și asume sarcina de a le schimba, persoană care, fără îndoială, nu ar fi putut atinge calibru sau nivelul său de cunoaștere. Acesta este un lucru pe care nimeni nu l-ar putea accepta (deoarece nu are sens) și nu este permis nimănui să creadă acest lucru.

Dacă ar întreba:

Cum poți înțelege raportul, dacă a fost relatat în mod autentic de la ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el)?

Eu spun:

Modul în care putem înțelege aceasta este că ceea ce a vrut să spună ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el) prin greșelile gramaticale menționate sunt greșeli în recitare, nu în modul în care a fost scris, deoarece în multe locuri din Qur’an, dacă acele cuvinte ar fi recitate așa cum au fost scrise, aceasta ar da sensul opus și ar schimba formularea. Nu vezi oare versetele în care se spune: “la adhbahannahu (îl voi … înjunghia negreșit)” [an-Naml 27:21], “min naba’ il-mursaleen (informația (știrea) despre Trimiși)” [al-An‘aam 6:34], precum și alte exemple în care apare un alif, yaa sau waw suplimentar în modul în care este scris? Oricine recită aceste cuvinte și nu este familiarizat cu modul în care sunt scrise de obicei va adăuga pronunției ceva care nu face parte din ea, astfel că va fi făcut o greșeală evidentă pentru oricine îl aude, chiar dacă modul în care este scris este valid și era obișnuit. Așadar, când și-a dat seama de acest lucru, ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el) a spus că oricine nu este familiarizat cu modul de scriere (a anumitor cuvinte) și nu are cunoștință despre aceasta dintre cei care vin după el va învăța acest lucru de la arabi, deoarece Coranul a fost revelat în limba lor; astfel, ei îl vor învăța recitarea corectă și îi vor explica validitatea modului în care este scris. Așa trebuie înțeles acest lucru, după părerea mea. Iar Allah știe cel mai bine.

Dacă se spune: ce se înțelege prin cuvintele lui ‘Uthmaan (Allah să fie mulțumit de el) de la sfârșitul acestei relatări: „Dacă scribul ar fi fost din Thaqeef, iar cel care i-ar fi dictat-o ar fi fost din Hudhayl, aceste greșeli nu s-ar fi produs”?

Eu spun: Ceea ce înseamnă este că nu ar fi fost scrisă în acel fel, deoarece Quraysh și ceilalți care s-au ocupat de scrierea Mus-haf-urilor dintre oamenii care nu erau din Quraysh obișnuiau să scrie aceste cuvinte în acest mod, iar această modalitate de a scrie aceste cuvinte era răspândită printre ei, însă Thaqeef și Hudhayl, în pofida bunei lor stăpâniri a limbii arabe, nu foloseau această modalitate de a scrie aceste cuvinte. Prin urmare, dacă ei – și nu Muhaajiroon și Ansaar – s-ar fi ocupat de scrierea Mus-haf-urilor, ar fi scris toate aceste cuvinte așa cum sunt pronunțate, nu pe baza sensului lor, deoarece aceasta era practica obișnuită printre ei și era răspândită. Astfel putem înțelege, în opinia mea, comentariul lui ‘Uthmaan, dacă se dovedește și dacă cineva îl poate dovedi. Iar Allah este Cel de la care provine ajutorul.

Dacă se spune: Atunci care este sensul relatării pe care ai relatat-o, de asemenea, de la Hishaam ibn ‘Urwah, de la tatăl său, potrivit căreia el a întrebat-o pe ‘Aa’ishah (fie ca Allah să fie mulțumit de ea) despre greșelile gramaticale din Coran, cu privire la versetele: „Într-adevăr, aceștia sunt doi vrăjitori [inna haadhaani la saahiraan]” [Taa-Haa 20:63], „și cei care împlinesc As-Salaah (Iqaamat-as-Salaah) wa’l muqeemeena as-salaata wa’l-mu’toona az-zakaata wa’l-mu’minoona Billaah…], și dau Zakaah” [an-Nisa’ 4:162] și „Cu siguranță, cei care cred (în Unicitatea lui Allah, în Mesagerul Său Muhammad (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) și în tot ceea ce i-a fost revelat de la Allah), cei care sunt evreii și sabeenii [wa’s-saabi’oona]” [al-Maa’idah 5:69], iar ea a spus: O, fiul fratelui meu, aceasta este lucrarea scribilor; ei au făcut greșeli în scriere?

Eu spun:

Sensul său este clar: ‘Urwah nu a întrebat-o pe ‘Aa’ishah despre literele scrise care pot fi adăugate dintr-un motiv sau eliminate dintr-un motiv, astfel încât să clarifice lucrurile (atunci când sunt adăugate) sau să ușureze scrierea (atunci când sunt eliminate). Mai degrabă, el o întreba despre modurile de recitare în care cuvintele pot diferi, ceea ce poate duce la sensuri diferite, potrivit dialectelor în care Allah i-a permis Profetului Său (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) și ummei sale să recite Coranul și să urmeze oricare mod de recitare doreau, pentru a le ușura lucrurile. Dacă acesta este cazul, atunci nu există loc pentru greșeli, erori, confuzie și scăpări, deoarece aceste dialecte sunt larg cunoscute și clare în limba arabă. Dacă acesta este cazul, atunci ea nu se referea la sensul celor scrise, iar acest lucru nu are absolut nimic de-a face cu aceasta. Mai degrabă, ‘Urwah a numit aceasta o greșeală, iar ‘Aa’ishah a numit modul în care este scrisă o greșeală, însă ei nu au vrut să spună literalmente că era o greșeală; mai degrabă, aceasta a fost o exagerare, deoarece era contrar modului lor și nu era ceva ce ar fi ales ei înșiși. În opinia lor, aceasta era mai potrivit și era ceea ce se folosea mai frecvent, deși nu într-un mod definitiv, din cauza celor explicate mai sus cu privire la faptul că acest lucru este valid și obișnuit în limbă și că este o utilizare frecventă în limba arabă. În plus, exista consensul că aceste cuvinte trebuiau recitate astfel și nu așa cum considerau ei (‘Aa’ishah și ‘Urwah) că ar trebui recitate, cu excepția opiniei neobișnuite a lui Abu ‘Amr ibn al-‘Ala’, care considera că, în această situație particulară, trebuiau recitate inna haadhayni. [Aceasta se referă la „Într-adevăr! aceștia sunt doi vrăjitori [inna haadhaani la saahiraan]” [Taa-Haa 20:63]]. Așa ar trebui să înțelegem acest raport. Dar nu putem fi siguri că Mama drept-credincioșilor (Allah să fie mulțumit de ea), în ciuda statutului și proeminenței sale înalte, precum și a vastei sale cunoașteri a Islamului și a limbii poporului său, i-ar fi acuzat pe Companioni că au făcut greșeli gramaticale și i-ar fi acuzat pe scribi că au făcut erori, când ea se afla la un nivel atât de înalt de elocvență și cunoaștere a limbii arabe, după cum era bine cunoscut, iar nimeni nu ar fi ignorat sau negat acest lucru. Aceasta nu este potrivit și nu poate fi adevărat. Unii dintre savanții noștri au interpretat cuvintele Mamei drept-credincioșilor, Au făcut o greșeală în scriere, ca însemnând că au greșit prin faptul că nu au ales ceea ce era mai potrivit dintre cele șapte moduri de recitare cu care oamenii erau familiarizați, nu că ceea ce au scris era o greșeală și nu era valid, deoarece ceea ce nu este valid trebuie respins de toți, indiferent cât timp a trecut de la comiterea erorii și indiferent cât de răspândită a devenit aceasta. Unii au interpretat cuvântul lahn,  tradus aici prin eroare gramaticală, ca referindu-se la recitare și dialect, asemenea situației în care ‘Umar (Allah să fie mulțumit de el) a spus: Ubayy este cel mai bun recitator dintre voi, deși trecem cu vederea o parte din lahn-ul său – adică modul său de recitare și dialectul său. Acest lucru este clar. Iar Allah este sursa puterii. Se încheie citatul din al-Muqni‘ (118-119).

As-Suyooti (Allah să aibă milă de el) a spus:

Aceste relatări sunt foarte problematice.

În primul rând, cum s-ar putea crede despre Companioni că au făcut greșeli gramaticale atunci când vorbeau, cu atât mai puțin atunci când recitau Coranul, când ei erau cei mai elocvenți dintre oameni în limba arabă!

În al doilea rând, cum s-ar putea crede că au făcut greșeli gramaticale în Coranul pe care l-au învățat de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) așa cum a fost revelat, pe care l-au memorat și în privința căruia au fost foarte riguroși?

În al treilea rând, cum s-ar putea crede despre ei că toți ar fi făcut aceeași greșeală și că ar fi scris-o într-un mod greșit?

Mai mult, cum s-ar putea crede că nu ar fi observat aceasta și că nu ar fi corectat-o?

Apoi, cum s-ar putea crede că ‘Uthmaan le-ar fi interzis să corecteze greșeala?

Apoi, cum s-ar putea crede că recitarea Coranului ar fi continuat pe baza acelei greșeli, când Coranul a fost transmis prin tawaatur, de la o generație la alta?

Acest lucru este imposibil pe baza gândirii raționale, a învățăturilor islamice și a modului în care stau lucrurile.

Savanții au răspuns la aceasta din trei puncte de vedere:

1. Aceasta nu a fost relatată în mod autentic de la ‘Uthmaan. Isnādul său este slab (da‘eef), viciat (mudtarib) și întrerupt (munqati‘). Mai mult decât atât, ‘Uthmaan a intenționat ca Mus-haf-ul să fie reperul care trebuia urmat; așadar, cum ar fi putut el să vadă în acesta greșeli gramaticale și să le lase pentru ca arabii să le corecteze atunci când îl recitau? Dacă cei însărcinați cu colectarea Mus-haf-ului și alcătuirea lui într-o singură carte, care erau cei mai buni dintre oameni, nu l-au corectat, atunci cum ar fi putut face aceasta alții?!

Mai mult decât atât, ‘Uthmaan nu a făcut un singur exemplar al Qur’an-ului, ci a făcut mai multe exemplare. Așadar, dacă se spune că în toate acestea existau greșeli gramaticale, este foarte puțin plauzibil să se sugereze că aceeași greșeală s-ar fi repetat în toate sau, dacă greșeala s-a produs în unele dintre ele, atunci aceasta constituie o recunoaștere că unele erau corecte. Însă niciuna dintre relatări nu a spus că această greșeală se afla într-un Mus-haf și nu în altul. Mus-haf-urile nu au diferit niciodată, cu excepția cazurilor în care există un mod alternativ de recitare, iar aceasta nu este o eroare gramaticală.

2. Dacă presupunem că raportul este autentic, atunci el trebuie interpretat ca referindu-se la semnele sau simbolurile care indică locul unde ceva este omis, precum aliful lung din cuvinte precum al-kitaab (cartea), as-saabiroon (cei răbdători) și altele asemenea.

3. Poate fi interpretat ca referindu-se la cuvinte în cazul cărora modul în care sunt pronunțate diferă de modul în care sunt scrise. De exemplu, au scris „la adhbahannahu (I will surely …slaughter him)” [an-Naml 27:21], cu un alif după laam, și „bi aydin (With power)” [adh-Dhaariyaat 51:47] cu două yaas. Dacă aceste cuvinte ar fi recitate așa cum sunt scrise, aceasta ar fi o greșeală gramaticală.

Acest răspuns și cel anterior au fost date de Ibn Ashtah în Kitaab al-Masaahif.

Ibn al-Anbaari a spus în ar-Radd ‘ala man khaalafa Mus-haf ‘Uthmaan, cu privire la hadithurile relatate de la ‘Uthmaan despre aceasta:

Ele nu constituie o dovadă, deoarece isnadurile lor sunt întrerupte și nu sunt intacte. Niciun om cu bun-simț și rațiune nu ar putea accepta că ‘Uthmaan – care era califul ummei și conducătorul oamenilor din vremea sa – i-ar putea uni pentru a accepta Mus-haf-ul, care era referința principală, apoi și-ar da seama că în el existau greșeli și greșeli în modul în care era scris, iar apoi nu le-ar corecta. Nu, pe Allah, nimeni care este imparțial și are înțelegere nu ar putea gândi un asemenea lucru. Nu ar putea crede că ar lăsa greșeala în cărțile oamenilor de după el pentru ca aceștia să o corecteze, când oamenii care aveau să vină după el nu ar fi avut de ales decât să facă referire la ea și să o urmeze. Oricine susține că atunci când ‘Uthmaan a spus „Văd greșeli în el”, el a vrut să spună: văd greșeli în modul în care este scris, iar dacă îl recităm corect, greșeala în scriere nu va conta în sensul denaturării cuvintelor și al încălcării regulilor gramaticale, se înșală, deoarece modul în care este scris este modul în care trebuie recitat și pronunțat. Prin urmare, cel care face o greșeală în scriere va face o greșeală în ceea ce rostește. ‘Uthmaan nu ar fi amânat niciodată corectarea unei greșeli referitoare la cuvintele Qur’anului, fie că aceasta privea modul în care sunt scrise, fie modul în care sunt pronunțate. Este binecunoscut faptul că ‘Uthmaan era în permanență în legătură cu Qur’anul și era priceput în a-l recita în conformitate cu modul în care era scris în exemplarele Qur’anului care au fost trimise în diferite regiuni. El (as-Suyooti) a susținut aceasta prin ceea ce a relatat Abu ‘Ubayd. El a spus: ‘Abd ar-Rahmaan ibn Mahdi ne-a relatat de la ‘Abdullah ibn Mubaarak: Abu Waa’il, un bătrân din Yemen, ne-a relatat de la Haani’ al-Barbari, sclavul eliberat al lui ‘Uthmaan, care a spus: Eram împreună cu ‘Uthmaan când i se prezentau Mus-hafs-urile. El m-a trimis la Ubayy ibn Ka‘b cu omoplatul unei oi, pe care erau scrise „lam yatasanna” și „laa tabdeelah lil-khalq” și „fa amhil al-kaafireen”. El a cerut un călimar și a șters unul dintre cei doi laam (din cuvântul „lil khalq”) și a scris „li khalq-illah („în creația lui Allah” – referindu-se la versetul „Nicio schimbare să nu fie în Khalq¬illâh (adică religia lui Allâh)” [ar-Room 30:30]). A șters cuvântul fa amhil și a scris „fa mahhil” („așadar, acordă-le răgaz” cu referire la versetul „Așadar, acordă-le răgaz necredincioșilor” [at-Taariq 86:17]). Și a scris lam yatasannah („ei nu arată nicio schimbare”, cu referire la versetul „ei nu arată nicio schimbare” [al-Baqarah 2:259]); a adăugat litera haa’ la acesta.

Ibn al-Anbaari a spus: Cum se poate pretinde că a văzut unele greșeli și le-a lăsat să treacă, când verifica ceea ce fusese scris, iar disputele dintre scribi îi erau deferite pentru ca el să judece pe baza adevărului și îi obliga să scrie ceea ce este corect și să îl facă definitiv?

Acest lucru este, de asemenea, susținut de ceea ce a relatat Ibn Ashtah în al-Masaahif. El a spus: al-Hasan ibn ‘Uthmaan ne-a relatat: ar-Rabee‘ ibn Badr ne-a informat, de la Siwaar ibn Shubayb, care a spus: L-am întrebat pe Ibn az-Zubayr despre Mus-hafs și el a spus:  Un om s-a dus la ‘Umar și i-a spus: O, Ameer al-Mu’mineen, oamenii se ceartă cu privire la Coran. ‘Umar s-a gândit să adune Coranul și să îl facă conform unei singure recitări, însă apoi a fost înjunghiat mortal. În timpul califatului lui ‘Uthmaan, acel om s-a ridicat și i-a vorbit despre această chestiune, iar ‘Uthmaan a adunat și a făcut copii ale Mus-hafs. Apoi m-a trimis la ‘Aa’ishah, iar eu am adus paginile și i le-am arătat pentru ca ea să le corecteze, după care a poruncit ca toate celelalte copii să fie distruse. Acest lucru indică faptul că le-au verificat și s-au asigurat de corectitudinea lor și că nu au lăsat nimic care trebuia corectat, ci l-au corectat.

Apoi Ibn Ashtah a spus: Muhammad ibn Ya‘qoob ne-a informat: Abu Dawood Sulaymaan ibn al-Ash‘ath ne-a informat: Ahmad ibn Mas‘adah ne-a informat: Ismaa‘eel ne-a informat: al-Haarith ibn ‘Abd ar-Rahman mi-a spus, de la ‘Abd al-A‘la ibn ‘Abdullah ibn ‘Aamir, care a spus: Când scrierea Mus-haf-ului a fost terminată, acesta a fost prezentat lui ‘Uthmaan, iar el s-a uitat la el, apoi a spus: Ați făcut bine. Eu observ ceva, dar vom putea corecta acest lucru în funcție de dialectul nostru.

Nu există nicio problemă cu această relatare și ea explică sensul celor menționate mai sus. Este ca și cum i-ar fi fost prezentată imediat după ce scrierea ei fusese terminată și ar fi văzut în ea ceva scris diferit de modul în care l-ar fi pronunțat Quraysh, așa cum s-a întâmplat cuvântul taaboot [care poate fi scris cu taa’ marbootah sau taa’ maftoohah], așa că a promis să îl corecteze conform dialectului lui Quraysh. Apoi și-a îndeplinit această promisiune când l-a examinat și l-a verificat și nu a lăsat nimic (care trebuia corectat fără să îl corecteze). Poate că cel care a relatat acele relatări menționate mai sus a denaturat ceea ce a auzit și nu și-a amintit cu exactitate ceea ce spusese ‘Uthmaan, ceea ce a dus la această confuzie. Acesta este cel mai bun răspuns care poate fi dat pentru această problemă, laudă lui Allah.

Prin urmare, niciunul dintre aceste răspunsuri nu este corect în ceea ce privește hadithul lui ‘Aa’ishah.

În ceea ce privește răspunsul care îl clasifică drept da‘eef (slab), acesta trebuie respins deoarece isnadul său este saheeh (corect), după cum vedeți.

În ceea ce privește răspunsul care vorbește despre semne sau simboluri ce indică locul unde ceva este omis, întrebarea lui ‘Urwah cu privire la cuvintele menționate nu se potrivește cu acea discuție.

Ibn Ashtah a spus – iar Ibn Jabbaarah l-a urmat în Sharh ar-Raa’iyyah – că prin afirmația ei „Au făcut o greșeală” se înțelege: în alegerea celui mai potrivit dintre cele șapte moduri de recitare, potrivit căruia toți oamenii puteau recita. Nu înseamnă că modul în care au scris este greșit și nu este permis. El a spus: Dovada pentru aceasta este că orice lucru care nu este permis trebuie respins de toți, indiferent de trecerea timpului de la săvârșirea acelei greșeli.

El a spus: În ceea ce privește opinia lui Sa‘eed ibn Jubayr că ar fi vorba despre un lahn din partea scribului, poate că prin lahn el a vrut să spună recitare și dialect, adică acesta este dialectul celui care l-a scris și modul în care l-a recitat, iar există un alt mod de a-l recita .

Apoi a relatat de la Ibraaheem an-Nakha‘i că a spus: “inna hadhaani la saahiraan” [Taa-Haa 20:63] și “inna hadhayni la saahiraan” sunt același lucru. Poate că au scris alif în loc de yaa, iar în “wa’s-saabi’oona” [al-Maa’idah 5:69] au scris waw în loc de yaa’.

Ibn Ashtah a spus:

Adică este ca și cum s-ar înlocui o literă cu o altă literă atunci când este scrisă, ca în cuvintele salaah, zakaah și hayaat [care în Coran sunt scrise cu un waw, deși sunt pronunțate ca și cum ar fi scrise cu un alif lung].

Iar eu spun: Acest răspuns ar putea fi corect dacă ar fi fost recitat cu un yaa’, însă modul în care este scris este diferit. Întrucât recitarea se face potrivit modului în care este scris, nu există nicio comparație între cele două.

Sfârșitul citatului din al-Itqaan fi ‘Uloom al-Qur’an (p. 1241-1247).

A se vedea, de asemenea: Majmoo‘ al-Fataawa de Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (15/252-255)

Iar Allah știe cel mai bine.