Permisibilitatea ambiguității și definiția necesității

Cuvântul arab tawriyah [tradus aici ca ambiguitate deliberată] înseamnă a ascunde ceva.

Allah spune (interpretarea sensului): 

„Apoi Allah a trimis un corb care a scormonit pământul pentru a-i arăta cum să ascundă [yuwaari] trupul neînsuflețit al fratelui său. El (ucigașul) a spus: «Vai de mine! Oare nu sunt în stare nici măcar să fiu asemenea acestui corb și să ascund trupul neînsuflețit al fratelui meu?» Apoi a devenit unul dintre cei care regretă” [5:31] 

„O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat veșminte pentru a vă acoperi (pentru a vă ascunde părțile intime – yuwaari saw’aatikum) și ca podoabă; iar veșmântul evlaviei, acela este mai bun. Acestea se numără printre Ayaat (dovezile, probele, versetele, învățăturile, semnele, revelațiile etc.) lui Allah, pentru ca ei să-și amintească (adică să abandoneze falsitatea și să urmeze adevărul)”

[al-A’raaf 7:26] 

În ceea ce privește sensul său în terminologia sharee’ah (religioasă), acesta se referă la situația în care cineva spune ceva care poate părea că are un anumit sens pentru ascultător, însă vorbitorul intenționează un alt sens, care poate fi înțeles din acele cuvinte. De exemplu, el spune: „Nu am niciun dirham în buzunar”, iar aceasta este înțeleasă ca însemnând că nu are deloc bani, în timp ce el vrea să spună că nu are un dirham, dar poate avea, de exemplu, un dinar. Aceasta se numește ambiguitate sau disimulare. 

Ambiguitatea deliberată este considerată o soluție legitimă pentru evitarea situațiilor dificile în care se poate afla o persoană atunci când cineva o întreabă despre ceva, iar ea nu vrea să spună adevărul, pe de o parte, și nu vrea să mintă, pe de altă parte. 

Ambiguitatea deliberată este permisă dacă este necesară sau dacă servește unui interes shar’i (religios), însă nu este potrivit să fie folosită în mod excesiv, astfel încât să devină un obicei, și nici pentru a obține ceva pe nedrept sau pentru a priva pe cineva de drepturile sale.  

Al-Nawawi a spus: 

Savanții au spus: Dacă aceasta este necesară pentru a servi un interes shar’i legitim care cântărește mai mult decât preocuparea privind inducerea în eroare a persoanei cu care vorbești sau dacă este necesară dintr-un motiv care nu poate fi realizat fără minciună, atunci nu este nimic greșit în folosirea ambiguității deliberate ca alternativă acceptabilă. Dar dacă nu există niciun interes de servit și nicio nevoie urgentă, atunci este makrooh (detestabilă), însă nu este haram (interzisă). Dacă este un mijloc de a lua ceva pe nedrept sau de a priva pe cineva de drepturile sale, atunci este haram în acel caz. Aceasta este regula în această chestiune. Al-Adhkaar. 

Unii savanți au considerat că este haram să se recurgă la ambiguitatea deliberată dacă nu există niciun motiv sau nevoie pentru aceasta. Aceasta a fost opinia preferată de Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (fie ca Allah să aibă milă de el). Vezi al-Ikhtiyaaraat. 

Există situații în care Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) ne-a învățat că putem folosi ambiguitatea deliberată, de exemplu: 

Dacă un bărbat își pierde wudoo (abluțiunea) în timp ce se roagă în congregație, ce ar trebui să facă în această situație stânjenitoare? 

Răspunsul este că trebuie să-și pună mâna peste nas și să plece. 

Dovada pentru aceasta este relatarea transmisă de la ‘Aishah (fie ca Allah să fie mulțumit de ea), care a spus: Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a spus: „Dacă vreunul dintre voi își pierde wudoo în timp ce se roagă, să-și țină nasul și să plece.” Sunan Abi Dawood. 

Al-Teebi a spus: Porunca de a-și ține nasul are scopul de a face să pară că îi curge sânge din nas. Aceasta nu este o minciună, ci mai degrabă un fel de ambiguitate. Această concesie este acordată pentru ca Shaytan să nu-l determine să rămână pe loc din cauza stânjenelii în fața oamenilor. 

Mirqaah al-Mafaateeh Sharh Mishkaat al-Masaabeeh. 

Aceasta este o formă de ambiguitate permisă, pentru a evita orice stânjeneală și pentru ca oricine îl vede plecând să creadă că îi curge sânge din nas.

În mod similar, dacă un musulman se confruntă cu o situație dificilă în care trebuie să spună ceva contrar adevărului pentru a se proteja pe sine sau pe cineva nevinovat ori pentru a se salva de o problemă gravă, există o cale prin care poate ieși din situație fără să mintă sau să cadă în păcat?

Da, există o cale legală și o ieșire permisă de care se poate folosi dacă este necesar. Aceasta este echivocul sau exprimarea indirectă. Imam al-Bukhaari (fie ca Allah să aibă milă de el) a intitulat un capitol din Saheeh-ul său: „Vorbirea indirectă este o cale sigură de evitare a minciunii”. (Saheeh al-Bukhari, Kitaab al-Adab (Cartea bunelor maniere)).

Echivocul înseamnă să spui ceva care are un sens mai apropiat, pe care ascultătorul îl va înțelege, dar are și un sens îndepărtat, care este cel intenționat în realitate și este corect din punct de vedere lingvistic. Condiția pentru aceasta este ca ceea ce se spune să nu prezinte adevărul drept falsitate și invers. Următoarele sunt exemple de astfel de afirmații folosite de salaf (predecesorii evlavioși) și de primii imami (conducători religioși), adunate de Imam Ibn al-Qayyim în cartea sa Ighaathat al-Lahfaan:

S-a relatat despre Hammad (fie ca Allah să aibă milă de el) că, dacă venea cineva cu care nu dorea să stea, spunea ca și cum ar fi avut dureri: „Dintele meu, dintele meu!” Atunci persoana plictisitoare pe care nu o plăcea îl lăsa în pace.

Imam Sufyan Al-Thawri a fost adus la khaleefah al-Mahdi, care îl plăcea, însă, când a vrut să plece, khaleefah i-a spus că trebuie să rămână. Al-Thawri a jurat că se va întoarce. Apoi a ieșit, lăsându-și pantofii la ușă. După un timp s-a întors, și-a luat pantofii și a plecat. Khaleefah a întrebat de el și i s-a spus că jurase să se întoarcă, așa că se întorsese și își luase pantofii.

Imam Ahmad se afla în casa sa, iar câțiva dintre elevii săi, inclusiv al-Mirwadhi, erau cu el. Cineva a venit, întrebând de al-Mirwadhi din afara casei, însă Imam Ahmad nu dorea ca acesta să iasă, așa că a spus: „Al-Mirwadhi nu este aici, ce ar face el aici?”, în timp ce își punea degetul în palma celeilalte mâini, iar persoana de afară nu putea vedea ce făcea.

Alte exemple de echivoc sau exprimare indirectă includ următoarele:

Dacă cineva te întreabă dacă l-ai văzut pe cutare și te temi că, dacă îi spui celui care întreabă despre el, aceasta va duce la un rău, poți spune „ma ra aytuhu”, adică nu i-ai tăiat plămânul, deoarece acesta este un sens corect în arabă [„ma ra aytuhu” înseamnă de obicei „nu l-am văzut”, dar poate însemna și „nu i-am tăiat plămânul”]; sau poți nega că l-ai văzut, referindu-te în inima ta la un anumit timp și loc în care nu l-ai văzut. Dacă cineva îți cere să juri că nu vei vorbi niciodată cu cutare, poți spune: „Wallaahi lan ukallumahu”, adică nu îl vei răni, deoarece „kalam” poate însemna și „rană” în arabă [pe lângă „vorbire”]. În mod similar, dacă o persoană este forțată să rostească vorbe de kufr (necredință) și i se spune să-l nege pe Allah, este permis să spună „Kafartu bi’l-laahi”, însemnând „îl denunț pe desfrânat” [ceea ce sună la fel ca expresia care înseamnă „Îl neg pe Allah.”]

(Ighaathat al-Lahfaan de Ibn al-Qayyim. Vezi și secțiunea despre echivoc (ma’aareed) din Al-Adaab al-Shar’iyyah de Ibn Muflih).

Totuși, trebuie să fim atenți ca folosirea unor astfel de afirmații să fie limitată numai la situații de mare dificultate, altfel:

Folosirea excesivă a acesteia poate duce la minciună.

Poți pierde prieteni buni, deoarece aceștia se vor îndoi mereu de ceea ce intenționezi.

Dacă persoana căreia îi este adresată o astfel de afirmație află că realitatea era diferită de ceea ce i s-a spus și nu știa că persoana folosea ambiguitatea deliberată sau echivocul, o va considera mincinoasă. Aceasta contravine principiului protejării onoarei proprii, evitând să le dai oamenilor motive să se îndoiască de integritatea ta.

Persoana care folosește frecvent o astfel de tehnică poate deveni mândră de capacitatea sa de a profita de oameni.  

Sfârșitul citatului. Din Madha taf’al fi’l-haalaat al-aatiyah (Ce trebuie făcut în următoarele situații)? 

Și Allah știe cel mai bine.