O privire succintă asupra credințelor druzi­lor

Druzii au luat naștere ca o sectă secretă printre grupările esoterice (baatini), care par la exterior musulmane și care uneori pretind că sunt religioase, ascetice și pioase. Ei afișează în mod exterior o falsă mândrie față de religie, pretinzând că sunt diferite tipuri de șiiți, sufiți și iubitori ai Ahl al-Bayt (familia Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa)). Ei pretind că poartă steagul păcii și reconcilierii între oameni și vorbesc despre unirea oamenilor pentru a-i înșela și a-i îndepărta de religia lor. Când apare ocazia, când devin mai puternici și găsesc susținători printre clasele conducătoare, își arată adevărata față și își proclamă adevăratele credințe și scopuri, apoi încep să promoveze răul și corupția și încearcă să distrugă învățăturile religioase, credințele sănătoase și moravurile. 

Acest lucru este clar pentru oricine le studiază istoria și le urmărește evoluția din ziua în care evreul ‘Abd-Allah ibn Saba’ a pus bazele și a plantat sămânța, o moștenire transmisă dintr-o generație în alta, întrucât au încercat din greu să pună în aplicare aceste principii, iar aceasta a continuat până în zilele noastre. 

Deși druzii sunt una dintre aceste grupări esoterice, ei au propriile caracteristici în ceea ce privește originile lor, perioada în care au apărut și circumstanțele care i-au ajutat să se stabilească. Vom menționa câteva detalii succinte cu privire la acestea și la hotărârile savanților în privința lor. 

1 – Druzii poartă numele lui Durzi, al cărui nume complet era Abu ‘Abd-Allah Muhammad ibn Ismaa’eel al-Durzi. Numele său este menționat și ca ‘Abd-Allah al-Durzi și Durzi ibn Muhammad. S-a spus că Muhammad ibn Ismaa’eel al-Durzi era Tashtakeen sau Hashtakeen al-Durzi. S-a spus, de asemenea, că ei poartă numele orașului Tayrooz din Persia. Al-Zubaydi a relatat că forma corectă a numelui este Darzi, bazată pe expresia “awlaad darzah”, care înseamnă cei josnici și ticăloși. 

2 – Muhammad ibn Ismaa’eel al-Durzi a apărut în timpul lui al-Haakim bi Amrihi, Abu ‘Ali al-Mansoor ibn al-‘Azeez, unul dintre regii ‘Ubaydi (cunoscuți în Occident sub numele de Fatimizi), care au condus Egiptul timp de aproape două sute de ani și care au pretins în mod fals că descind din Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) prin Faatimah (fie ca Allah să fie mulțumit de ea). 

Muhammad ibn Ismaa’eel al-Durzi a fost inițial un adept al sectei esoterice ismailite, care pretinde că îi urmează pe Muhammad ibn Isma’eel ibn Ja’far al-Saadiq. Apoi a părăsit acest grup și a luat legătura cu ‘Ubaydi al-Haakim, aprobându-i pretenția la divinitate, și i-a chemat pe oameni să-l adore numai pe el. El a pretins că Dumnezeu s-a întrupat în ‘Ali ibn Abi Taalib și că sufletul lui ‘Ali a trecut la fiii săi unul după altul, până când a ajuns la al-Haakim. Al-Haakim i-a acordat autoritate în Egipt pentru ca oamenii să-l asculte în chemarea sa. Când adevăratele sale intenții au devenit clare, musulmanii din Egipt s-au răsculat împotriva lui și au ucis unii dintre susținătorii săi. Când au vrut să-l ucidă, el a fugit la al-Haakim, care i-a dat niște bani și i-a spus să meargă în Siria pentru a-și răspândi chemarea acolo. Astfel, el a mers acolo și s-a oprit în Waadi Taym-Allah ibn Tha’labah, la vest de Damasc, unde i-a chemat să-l divinizeze pe al-Haakim și a răspândit printre ei principiile druzi­lor și le-a împărțit bani, iar ei au răspuns chemării sale. 

Un alt om a răspândit, de asemenea, chemarea la divinizarea lui al-Haakim, un persan pe nume Hamzah ibn ‘Ali ibn Ahmad al-Haakimi al-Durzi, unul dintre conducătorii baatinilor. El luase legătura cu liderii chemării secrete a partidului lui al-Haakim și a chemat în secret la divinizarea lui, până când a devenit unul dintre principalii lor lideri. Apoi a proclamat aceasta în mod deschis și a pretins că este mesagerul lui al-Haakim, iar al-Haakim l-a sprijinit în acest lucru. Când al-Haakim a murit și a fost succedat de fiul său, cunoscut sub numele de Al-Zaahir li I’zaaz Deen Allah (susținătorul religiei lui Allah), iar acesta s-a dezis de pretenția tatălui său la divinitate, această chemare a fost alungată din Egipt. Hamzah a fugit în Siria și a fost urmat de unii dintre cei care răspunseseră chemării sale. Cei mai mulți dintre ei s-au stabilit în regiunea care avea să fie cunoscută mai târziu sub numele de Jebel el Druze în Siria. 

Principiile lor sunt următoarele: 

(a)Întruparea. Ei cred că Allah s-a întrupat în ‘Ali (fie ca Allah să fie mulțumit de el), apoi în fiii săi după el, unul după altul, până când S-a întrupat în fatimidul al-Haakim Abu ‘Ali al-Mansoor ibn al-‘Azeez. Ei cred că al-Haakim se va întoarce și că dispare și reapare.

(b)Disimularea (taqiyah) – adică ipocrizia și tăinuirea. Ei nu își spun adevăratele credințe nimănui, cu excepția celor care fac parte din grupul lor. Într-adevăr, nu își dezvăluie secretele nimănui, cu excepția celor în care au încredere din cadrul propriului grup.

(c)Infailibilitatea imamilor lor. Ei cred că imamii lor sunt infailibili și protejați de păcat. Într-adevăr, i-au divinizat și i-au adorat în locul lui Allah, așa cum au făcut cu al-Haakim.

(d)Esoterismul (baatiniyyah). Ei pretind că textele sharee’ah au un înțeles esoteric sau secret, diferit de înțelesul aparent. Pe aceasta și-au întemeiat erezia cu privire la texte și au denaturat înțelesurile relatărilor, poruncilor și interdicțiilor.

În ceea ce privește erezia lor cu privire la relatări, ei neagă atributele perfecte ale lui Allah și neagă Ziua Învierii, cu socoteala ei și răsplata Paradisului și Iadului. Au înlocuit aceasta cu ceva ce numesc transmigrarea sufletelor, credința că sufletul unei persoane sau al unui animal trece, atunci când acesta moare, în trupul unei alte persoane sau al unui alt animal atunci când acesta se naște, pentru a locui în el, fiind fie binecuvântat, fie chinuit. Ei cred că universul este etern și că nu este nimic mai mult decât pântece care nasc și pământul care înghite trupurile celor decedați (adică un ciclu nesfârșit al nașterii și morții). Ei nu cred în îngeri sau în mesajul Profeților și îi urmează pe filozofii care și-au urmat propriile capricii și dorințe, precum și principiile și teoriile lui Aristotel. 

În ceea ce privește erezia lor cu privire la textele care stipulează porunci și interdicții, ei le denaturează. Ei spun că salaah (rugăciunea) înseamnă de fapt cunoașterea secretelor lor, nu cele cinci rugăciuni zilnice; siyaam (postul) înseamnă ascunderea secretelor lor, nu abținerea de la lucrurile care întrerup postul din zori până la apus; iar Hajj (pelerinajul) înseamnă vizitarea șeicilor pe care îi venerează. Ei consideră permise faptele imorale, atât cele exterioare, cât și cele interioare, și permit căsătoria cu fiicele și mamele, precum și alte tipuri de manipulare a textelor și negarea lucrurilor cunoscute în mod clar ca fiind legile lui Allah pe care El le-a poruncit robilor Săi. De aceea, Abu Haamid al-Ghazaali și alții au spus despre ei: la exterior madhhab-ul lor este Raafidi (șiism), însă în interior este kufr pur. 

(e) Ipocrizia și înșelăciunea în chemarea lor. Ei afișează la exterior că sunt șiiți și că îi iubesc pe Ahl al-Bayt (familia Profetului) față de cei pe care îi cheamă. Când aceștia le răspund, îi cheamă la șiism și îi critică în mod deschis pe Sahaabah și îi calomniază. Dacă acceptă aceasta, le dezvăluie presupusele defecte ale lui ‘Ali și îl calomniază. Dacă acceptă aceasta, continuă să-i calomnieze pe Profeți și spun că aceștia au secrete care contrazic mesajul la care și-au chemat popoarele; spun că au fost inteligenți și au creat legi noi pentru popoarele lor, pentru ca acestea să obțină interese lumești și așa mai departe.

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah a fost întrebat cum trebuie judecați druzii și nusairii. El a răspuns: 

Acești druzi și nusairi sunt necredincioși, potrivit consensului musulmanilor. Nu este permis să se mănânce carnea animalelor sacrificate de ei sau să se căsătorească cu femeile lor. Ei nu acceptă să plătească jizyah, deci sunt apostați de la religia Islamului și nu sunt musulmani, nici evrei, nici creștini. Ei nu acceptă că cele cinci rugăciuni zilnice sunt obligatorii, că postul din Ramadaan este obligatoriu sau că Hajj este obligatoriu. Ei nu consideră haraam ceea ce Allah și Mesagerul Său au interzis, precum carnea animalelor moarte sau vinul etc. Chiar dacă rostesc Shahaadatayn, cu aceste credințe sunt necredincioși potrivit consensului musulmanilor. În ceea ce-i privește pe nusairi, aceștia sunt adepții lui Abu Shu’ayb Muhammad ibn Naseer, care era unul dintre extremiștii ce spun că ‘Ali este un zeu și recită aceste cuvinte: 

“Mărturisesc că nu există niciun zeu în afară de Haidar [adică ‘Ali],

și nicio perdea care să-l acopere în afară de Muhammad, cel cinstit și demn de încredere,

și nu există nicio cale către el în afară de Salmaan, cel atotputernic.” 

Haidar este un titlu dat lui ‘Ali ibn Abi Taalib (fie ca Allah să fie mulțumit de el). 

În ceea ce-i privește pe druzi, adepții lui Hashtakeen al-Durzi, care era unul dintre sclavii eliberați ai lui al-Haakim, pe care acesta l-a trimis la oamenii din Wadi Taym-Allah ibn Tha’labah și i-a chemat să creadă în divinitatea lui al-Haakim, pe care îl numesc “creatorul, atotștiutorul” și pe care îl invocă prin jurământ, aceștia se numără printre ismailiții care cred că Muhammad ibn Isma’eel a abrogat legea lui Muhammad ibn ‘Abd-Allah. Ei sunt necredincioși mai răi decât multe alte grupări extremiste. Ei cred că acest univers nu are creator și neagă învierea, îndatoririle și interdicțiile Islamului. Se numără printre qaramații esoterici (al-Qaraamitah), care sunt necredincioși mai răi decât evreii, creștinii și arabii mushrik. În esență, ei urmează filozofia lui Aristotel și a celor asemenea lui sau pe cea a magilor. Ideile lor sunt un amestec de filozofie magiană, însă afișează în mod exterior și ipocrit că sunt șiiți. Iar Allah știe cel mai bine.  

Shaykh al-Islam a spus, de asemenea, respingând ideile unor secte ale druzi­lor: 

Faptul că aceste grupări sunt necredincioase este un lucru cu privire la care nu există nicio dispută între musulmani. Mai mult, oricine se îndoiește că sunt necredincioase este un necredincios ca ei. Ei nu au statutul oamenilor Scripturii sau al mushrikilor, ci sunt necredincioși rătăciți și nu este permis să li se mănânce hrana, femeile lor pot fi luate captive, iar averile lor pot fi confiscate. Sunt eretici și apostați a căror pocăință nu poate fi acceptată; mai degrabă, trebuie uciși oriunde sunt găsiți și pot fi blestemați din cauza a ceea ce sunt. Nu este permis să fie angajați ca paznici și portari. Savanții și liderii lor trebuie uciși, ca nu cumva să-i rătăcească pe alții. Este haraam să se doarmă în casele lor sau să se fie prieteni cu ei, să se meargă împreună cu ei sau să se participe la înmormântările lor, dacă este anunțată moartea lor. Este haraam ca autoritățile musulmane să neglijeze aplicarea pedepsei hadd pe care Allah a poruncit-o, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite.  Iar Allah este Cel al Cărui ajutor îl căutăm și în El ne punem încrederea. 

Din fatwas ale Comitetului Permanent pentru Cercetare Academică și Emiterea Fatwas.