Norma privind descrierea propriei persoane sau a altcuiva ca fiind vrednic de ceva

Faptul că o persoană se descrie pe sine sau pe altcineva ca fiind vrednică de ceva poate fi înțeles în două moduri:

Prima posibilitate:

Cel care spune aceste cuvinte le spune contestând faptul că Allah nu a hotărât pentru acea persoană ceea ce spera în privința unui loc de muncă, a căsătoriei și a lucrurilor similare.

Fără îndoială, rostirea acestor cuvinte cu acest sens este o gravă eroare, deoarece Îi atribuie nedreptate lui Allah, preaslăvit fie El, sau sugerează că El nu posedă cunoaștere ori înțelepciune – Allah este prea măreț pentru ceea ce I se atribuie. Allah, preaslăvit fie El, spune (interpretarea sensului):

„Într-adevăr, Allah nu le face oamenilor nicio nedreptate, ci oamenii își fac nedreptate lor înșiși” [Yoonus 10:44].

Musulmanul trebuie să se supravegheze și să se ferească să spună orice reflectă contestarea hotărârii lui Allah, preaslăvit fie El, sau să creadă că merită tot ceea ce dorește, dar Allah a hotărât să nu primească acel lucru și, astfel, să aibă o părere negativă despre Allah, preaslăvit fie El.

Ibn al-Qayyim (Allah să fie mulțumit de el) a spus:

Majoritatea oamenilor – de fapt, toți, cu excepția celor pe care Allah îi voiește – au o părere negativă despre Allah fără justificare, căci majoritatea oamenilor cred că sunt tratați nedrept și că au ghinion și că merită mai mult decât le-a dat Allah. Astfel, individul spune implicit: Domnul meu m-a nedreptățit și m-a lipsit de ceea ce merit. El confirmă acest lucru în mintea sa și îl contestă prin cuvintele sale, dar nu are curajul să îl spună în mod direct. Oricine se examinează pe sine și privește în profunzime ceea ce este ascuns în mintea și gândurile sale va vedea că această tendință este latentă în el, asemenea focului dintr-un cărbune mocnit.

Așadar, persoana inteligentă căreia îi pasă de sine să acorde atenție acestei chestiuni, să se căiască înaintea lui Allah, preaslăvit fie El, și să ceară constant iertare pentru părerea negativă despre Domnul său. În schimb, să aibă o părere negativă despre sine, căci nafs-ul său este sursa și izvorul tuturor relelor, iar ignoranța și nedreptatea îi sunt proprii prin natura sa. Prin urmare, este mai potrivit să aibă o părere negativă despre nafs-ul său decât despre Cel mai Drept dintre judecători, Cel mai Înțelept, Cel care Își este suficient Sieși, Cel Demn de toată lauda, care nu are nevoie de nimic, Căruia Îi aparțin lauda desăvârșită și înțelepciunea desăvârșită, Care este mai presus de orice rău în Esența, atributele, acțiunile și numele Sale. Esența Sa este desăvârșită în mod absolut din toate punctele de vedere, la fel ca atributele și acțiunile Sale. Toate acestea sunt înțelepciune, scop, milă și dreptate, iar toate numele Sale sunt frumoase."(Zaad al-Ma‘aad 3/211).

A doua posibilitate:

Musulmanul nu spune aceste cuvinte contestând hotărârea lui Allah, preaslăvit fie El; mai degrabă le spune vorbind despre realitate. Astfel, el mărturisește că el însuși sau altcineva merită un anumit loc de muncă, pe baza calificărilor și experienței pe care le are și care îl fac potrivit pentru acel loc de muncă.

Nu este nimic greșit în aceasta, dacă este adevărat și nu spune aceasta doar pentru a fi amabil cu cineva, deoarece faptul că minciuna este haraam este bine cunoscut. De asemenea, nu îi este permis să depună mărturie despre ceva despre care nu are cunoaștere. Allah, preaslăvit fie El, spune (interpretarea sensului):

„Și nu urma ceea ce nu ai cunoștință. Cu adevărat, auzul, văzul și inima – despre toate acestea [omul] va fi întrebat” [al-Isra’ 17:36].

Și Allah știe cel mai bine.