Natura detestabilă a shirk-ului

Natura detestabilă a shirk-ului, a nedreptății și a faptelor rușinoase este bine stabilită chiar dacă persoana nu a auzit de învățăturile Profeților, însă pedeapsa (divină) a celui care săvârșește astfel de fapte nu devine obligatorie până când învățăturile nu ajung la el

Ceea ce Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (Allah să aibă milă de el) a intenționat prin aceste cuvinte a fost să sublinieze că shirk-ul este greșit și condamnabil și că cel care săvârșește shirk trebuie descris drept mushrik; fapta sa este detestabilă și condamnabilă, indiferent dacă dovada prin argumente a fost sau nu stabilită împotriva mushrik-ului, deoarece shirk-ul este detestabil în toate cazurile, înainte și după trimiterea mesajului.

Apoi a explicat: Pedeapsa (divină) a acestui mushrik este condiționată și nu poate fi aplicată decât dacă lucrurile sunt explicate și dovada este stabilită. Prin urmare, el nu merită să fie pedepsit decât după venirea Mesagerului și după ce lucrul a fost explicat și clarificat. Dacă Îi asociază parteneri lui Allah după ce lucrul i-a fost explicat, atunci merită pedeapsa, însă dacă a făcut aceasta înainte de a lua cunoștință de învățăturile aduse de Mesager, nu merită pedeapsa până când dovada nu este stabilită împotriva lui.

Așadar, discuția lui Ibn Taymiyah evidențiază două aspecte:

-1-

El arată că shirk-ul este detestabil și în întregime rău; aceasta este natura sa intrinsecă și nu poate fi separată de el, fie că este vorba despre perioada de dinaintea stabilirii dovezii prin trimiterea Mesagerilor și a Cărților, fie despre perioada de după aceea. Mushrik-ul este cel care a căzut în shirk și acesta a devenit practica sa; faptul că dovada nu a fost stabilită nu schimbă natura sau denumirea shirk-ului, așa cum este descris în textele religioase.

-2-

Mushrik-ul nu merită să fie pedepsit pentru shirk-ul său decât după ce dovada este stabilită împotriva lui. Pedeapsa și răsplata nu devin obligatorii pe baza a ceea ce poate fi dedus prin raționament. Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

„Și niciodată nu am pedepsi până când nu am trimis un mesager”

[al-Isra’ 17:15]

„Și Allah nu ar fi lăsat un popor să rătăcească după ce l-a călăuzit până când nu le-ar fi făcut clar ceea ce trebuiau să evite. Într-adevăr, Allah este Atotștiutor al tuturor lucrurilor”

[at-Tawbah 9:115].

Prin evidențierea celor de mai sus, Shaykh al-Islam (Allah să aibă milă de el) a intenționat să respingă argumentele a două grupări (teologice):

-1-

Mu‘tazilah și cei care i-au urmat în opinia lor că mushrikeen [cei care Îi asociază parteneri lui Allah] merită pedeapsa (divină) pe baza a ceea ce ar fi putut înțelege prin raționament, chiar dacă dovada nu a fost stabilită împotriva lor prin trimiterea Mesagerului.

-2-

Ash‘aris și cei care au fost de acord cu opinia lor că shirk-ul și nedreptatea nu sunt detestabile în sine; mai degrabă, natura lor detestabilă este confirmată numai pe baza textelor religioase care evidențiază această natură detestabilă, după ce dovada este stabilită pe baza textului religios.

Apoi a explicat că opinia lui Ahl as-Sunnah este o cale de mijloc între acestea două. Shirk-ul, nedreptatea și faptele rușinoase sunt toate lucruri detestabile și condamnabile, atât înainte de stabilirea dovezii, cât și după aceea. Acest lucru este înțeles prin raționament și prin natura umană sănătoasă, însă Allah, Preaînaltul, nu îi pedepsește pe oameni decât după stabilirea dovezii împotriva lor, așa cum a clarificat în Cartea Sa.

Acest lucru este afirmat clar de Shaykh al-Islam în mai multe locuri din cărțile sale.

El a spus:

În unele cazuri, Allah face diferența între ceea ce a avut loc înainte de trimiterea mesajului și ceea ce a avut loc după aceea, în privința descrierilor și a hotărârilor. În alte cazuri, El oferă aceleași descrieri și hotărâri atât înainte, cât și după trimiterea mesajului. Aceasta este o dovadă împotriva celor două grupări: împotriva celor care spun că nu există fapte bune sau rele și a celor care spun că oamenii merită pedeapsa indiferent dacă mesajul ajunge sau nu la ei.

În privința primei grupări, Allah îi numește nedrepți, încălcători și răspânditori ai corupției și ai stricăciunii, după cum spune (interpretarea sensului):

„Du-te la Faraon. Într-adevăr, el a încălcat măsura”

[Taa-Haa 20:24]

„Și [amintește] când Domnul tău l-a chemat pe Moise, [spunând]: «Du-te la poporul nedrept –

Poporul lui Faraon. Oare nu se vor teme de Allah?»”

[ash-Shu‘araa’ 26:10-11]

„Într-adevăr, Faraon s-a înălțat cu trufie pe pământ și i-a împărțit pe locuitorii săi în grupări, asuprind o parte dintre ei, măcelărindu-le fiii nou-născuți și lăsându-le în viață femeile. Într-adevăr, el era dintre răspânditorii corupției”

[al-Qasas 28:4].

Astfel, Allah ne spune că Faraon era nedrept, încălcător și răspânditor al corupției și al stricăciunii; aceste descrieri i se aplică lui și poporului său și reprezintă o critică a faptelor lor, deoarece critica se aplică numai faptelor rele și detestabile. Aceasta indică faptul că faptele pot fi descrise drept detestabile și condamnabile înainte ca Mesagerul să ajungă la ei, însă ei nu meritau pedeapsa decât după venirea Mesagerului la ei, deoarece Allah spune (interpretarea sensului):

„Și niciodată nu am pedepsi până când nu am trimis un mesager”

[al-Isra’ 17:15].

În mod similar, Allah ne spune că Hood le-a spus poporului său (interpretarea sensului):

„O, popor al meu, adorați-L pe Allah; nu aveți altă divinitate în afară de El. Voi nu sunteți decât născocitori [ai minciunii]”

[Hood 11:50].

Astfel, El îi descrie drept născocitori ai minciunii înainte de orice hotărâre menționată în text împotriva căreia s-ar fi putut răzvrăti, deoarece au asociat o altă divinitate cu Allah.

Descrierea mushrik-ului este confirmată înainte de trimiterea mesajului, deoarece el Îi asociază parteneri Domnului său, consideră zeitățile false egale cu El, Îi atribuie alte divinități alături de El și le declară egale și rivale înainte de trimiterea Mesagerului.

Ceva similar se poate spune în privința atribuirii ignoranței celui ignorant și a descrierii cuiva drept ignorant sau ca purtându-se într-o manieră ignorantă înainte de venirea mesagerului.

În ceea ce privește pedeapsa (divină), însă, nu există pedeapsă [decât după trimiterea mesajului].

În ceea ce privește întoarcerea de la Allah și refuzul de a I se supune, precum în versetul (interpretarea sensului) „Iar necredinciosul nu a crezut și nici nu s-a rugat. Ci, dimpotrivă, a tăgăduit și s-a întors” [al-Qiyaamah 75:31-32]; aceasta poate avea loc numai după venirea Mesagerului. Similar este ceea ce Allah spune despre Faraon (interpretarea sensului): „Dar Faraon a tăgăduit și nu s-a supus” [an-Naazi‘aat 79:21] – aceasta a avut loc după ce Mesagerul a venit la el, după cum spune Allah, Preaînaltul: „Și i-a arătat semnul cel mai mare, dar Faraon a tăgăduit și nu s-a supus” [an-Naazi‘aat 79:20-21] și „Dar Faraon nu s-a supus mesagerului” [al-Muzzammil 73:16].

Încheiat citatul din Majmoo‘ al-Fataawa (20/37-38).

El (Allah să aibă milă de el) a mai spus:

Majoritatea generațiilor timpurii și târzii sunt de părere că ceea ce au făcut ei (Faraon și poporul său etc.) înainte de venirea Mesagerului constituia shirk și ignoranță și era ceva detestabil și rău, însă nu meritau pedeapsa (divină) decât după venirea Mesagerului.

Prin urmare:

În privința shirk-ului, a nedreptății, a minciunii, a faptelor rușinoase și a lucrurilor asemănătoare, există trei opinii ale învățaților:

-1-

S-a spus că natura lor detestabilă este cunoscută prin raționament și că merită pedeapsa pentru aceasta în Viața de Apoi, chiar dacă niciun Mesager nu a venit la ei, după cum este opinia Mu‘tazilah și a multora dintre însoțitorii lui Abu Haneefah, care au relatat-o de la Abu Haneefah însuși; aceasta este și opinia lui Abu’l-Khattaab și a altora.

-2-

S-a spus că nimic nu poate fi considerat detestabil, bun sau rău înainte de trimiterea mesajului; mai degrabă, detestabil este ceea ce Revelația a venit și a spus să nu fie făcut; bun este ceea ce revelația a venit și a spus să fie făcut sau pentru care a fost acordată permisiunea de a fi făcut, după cum este opinia Ash‘aris și a celor care sunt de acord cu ei.

-3-

Și s-a spus că aceste fapte erau rele, nelegiuite sau detestabile înainte de venirea Mesagerului, însă pedeapsa (divină) devine obligatorie numai atunci când Mesagerul este trimis. Aceasta este opinia majorității generațiilor timpurii și a majorității musulmanilor și este demonstrată de Qur’an și Sunnah, care afirmă clar că ceea ce credeau necredincioșii era rău, detestabil și nelegiuit înainte de venirea Mesagerilor, chiar dacă pedeapsa nu a devenit obligatorie decât după trimiterea Mesagerului.

În as-Saheeh se relatează că Hudhayfah a spus: O, Mesager al lui Allah, ne aflam într-o stare de ignoranță și rău, apoi Allah ne-a adus acest bine. După acest bine, va mai exista vreun rău? El a spus: „Da, vor exista chemători la porțile Iadului, iar pe oricine le va răspunde îl vor arunca în el.”

Încheiat citatul din Majmoo‘ al-Fataawa (11/676-677).

Shaykh ‘Abd al-Lateef ibn ‘Abd ar-Rahmaan ibn Hasan Aal ash-Shaykh (Allah să aibă milă de el) a spus:

Faptul că dovada nu a fost încă stabilită nu afectează descrierile shar‘i ale oamenilor și faptelor; mai degrabă, lucrurile trebuie numite așa cum le-a numit Legiuitorul, precum necredință, shirk sau nelegiuire, așa cum sunt numite în textele religioase. Faptul că dovada nu a fost încă stabilită nu schimbă aceste descrieri, chiar dacă persoana nu urmează să fie pedepsită dacă nu a fost stabilită împotriva ei nicio dovadă shar‘i și mesajul nu a ajuns la ea. Există o diferență între a considera un anumit păcat drept necredință și a considera necredincios pe cel care l-a săvârșit.

Încheiat citatul din Minhaaj at-Ta’sees (p. 316).

Pentru mai multe informații și explicații suplimentare, vă rugăm să consultați răspunsul la întrebarea nr. 111362.

Și Allah știe cel mai bine.