Jurământ rostit prin cuvinte care nu reprezintă un jurământ, dar intenționate ca atare

Jurământul pentru încălcarea căruia trebuie oferită ispășire [dacă este încălcat] este un jurământ de a face ceva în viitor, precum atunci când spui: „Pe Allah, te voi bate cu siguranță” sau „pe Allah, o să vezi tu”.

Ibn Qudamah (Allah să aibă milă de el) a spus în al-Muqni‘, p. 461:

Pentru ca ispășirea să devină obligatorie, trebuie îndeplinite trei condiții:

În primul rând: jurământul trebuie să fie valid, ceea ce înseamnă că trebuie să fie posibil să fie îndeplinit sau încălcat. Aceasta se referă la un jurământ legat de a face ceva posibil în viitor. În ceea ce privește un jurământ legat de trecut, acesta nu este valid. Astfel de jurăminte sunt de două tipuri: [primul fiind] yamin al-ghamus [un jurământ care îl va face pe om să fie cufundat în focul Iadului], adică un jurământ rostit știind că este fals, pentru care trebuie oferită ispășire; similar acestuia este jurământul de a face ceva imposibil, precum uciderea cuiva care este mort sau readucerea lui la viață ori băutul apei dintr-un ulcior în care nu există apă. [Al doilea tip] este jurământul rostit în cadrul unei conversații necugetate, adică jurământul referitor la un lucru pe care vorbitorul îl credea adevărat, dar care s-a dovedit a fi altfel. În acest caz nu este necesară nicio ispășire.

În al doilea rând: jurământul trebuie să fie rostit în mod voluntar. Dacă o persoană depune un jurământ sub constrângere, jurământul său nu este valid, iar dacă rostește jurământul din obișnuință, fără intenția de a-l rosti, precum atunci când spune „Da, pe Allah” și „Nu, pe Allah” în cursul conversației, nu îi este necesară nicio ispășire.

În al treilea rând: trebuie să își încalce jurământul făcând ceea ce a jurat că nu va face sau nefăcând ceea ce a jurat că va face, în mod voluntar și amintindu-și jurământul. Dacă face acest lucru sub constrângere sau pentru că a uitat, în acest caz nu este necesară nicio ispășire. Sfârșitul citatului.

În ceea ce privește afirmația ta: „Pe Allah, o să vezi tu”, dacă ai intenționat să juri că o vei bate, atunci acesta este un jurământ, iar dacă ți-ai încălcat jurământul, trebuie să oferi ispășire.

Al-Mirdawi a spus în al-Insaf (11/12): Shaykh Taqiy ad-Din (Allah să aibă milă de el) a spus: Hotărârile sunt legate de ceea ce au intenționat oamenii atunci când au depus jurăminte într-un limbaj incorect din punct de vedere gramatical sau într-un limbaj foarte colocvial [spre deosebire de araba standard formală] și altele asemenea.

Se spune în Kashshaf al-Qina‘ (6/233): Dacă cineva spune „Wallahu” [în loc de forma corectă din punct de vedere gramatical „Wallahi (Pe Allah)”], aceasta este considerată un jurământ, deoarece, potrivit obiceiului, este un jurământ și nu există nimic care să indice că nu este, cu excepția cazului în care vorbitorul este specialist în limba arabă și nu a intenționat ca aceasta să fie un jurământ, deoarece nu este un jurământ potrivit specialiștilor în limba arabă și nu a intenționat-o ca atare. Însă dacă a intenționat-o ca atare, atunci este un jurământ. Sfârșitul citatului.

Obiceiul și intenția trebuie luate în considerare în ceea ce privește jurămintele.

A vorbi despre bătaie în acest fel este ceva foarte răspândit printre oameni în multe țări și este bine cunoscut în vorbirea lor.

Pe baza acestui fapt, dacă în țara ta este bine cunoscut potrivit obiceiului că expresia „O să vezi tu” se referă la o bătaie severă, atunci acel obicei trebuie luat în considerare, iar ceea ce ai spus este supus ispășirii.

Și Allah știe cel mai bine.