Întreruperea rugăciunii din cauza unui cutremur și a unor situații similare

În primul rând:

Dacă rugăciunea este voluntară, atunci chestiunea este flexibilă, deoarece întreruperea unei rugăciuni voluntare fără scuză este permisă; prin urmare, atunci când există o scuză, este cu atât mai potrivit ca aceasta să fie permisă.

Acesta este punctul de vedere al șafiiților și hanbaliților și este punctul de vedere corect. Dovezile pentru aceasta sunt următoarele:

Hadithul relatat de ‘A’ishah, Mama Credincioșilor, care a spus: Profetul (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa) a venit într-o zi și a spus: „Aveți ceva (de mâncat)?”

Am spus: Nu.

El a spus: „Atunci postesc.”

Apoi a venit la noi într-o altă zi și noi am spus: O, Mesager al lui Allah, ni s-a dat niște hays (un fel de mâncare făcut din curmale cu ghee și iaurt uscat). El a spus: „Arată-mi-l, căci m-am trezit în această dimineață postind”, apoi a mâncat.

Relatat de Muslim (1154).

Se spune în al-Mawsu‘ah al-Fiqhiyyah al-Kuwaitiyyah (34/51):

În ceea ce privește întreruperea unui act voluntar de adorare după începerea lui, juriștii au avut opinii diferite cu privire la această hotărâre. Hanafii și malikii au spus că nu este permisă întreruperea lui după începere fără o scuză, asemenea unui act obligatoriu de adorare, și că trebuie finalizat, deoarece este un act de adorare.

Șafiiții și hanbaliții au spus: Este permisă întreruperea unui act voluntar de adorare, cu excepția Hajjului și a ‘umrah, pe baza hadithului: „Cel care îndeplinește un act supererogatoriu de adorare este stăpân pe sine.” Versiunea relatată de at-Tirmidhi de la Umm Hani’ spune: „Cel care postește este stăpân pe sine.” Însă este mai bine (mustahabb) să-l finalizeze.

În cazul Hajjului și al ‘umrah, acestea trebuie finalizate, chiar dacă sunt compromise, dacă au fost deja începute, deoarece în acest caz ceea ce este supererogatoriu este asemenea celui obligatoriu. Sfârșitul citatului.

În al doilea rând:

Dacă însă rugăciunea este obligatorie, atunci principiul de bază este că celui care a început o rugăciune obligatorie nu îi este permis să o întrerupă decât pentru o scuză legitimă.

Se spune în al-Mawsu‘ah al-Fiqhiyyah al-Kuwaitiyyah (34/51):

Întreruperea unui act obligatoriu de adorare după ce a fost început, fără nicio justificare acceptabilă din punct de vedere islamic, nu este permisă, potrivit consensului juriștilor, deoarece întreruperea lui fără o justificare acceptabilă din punct de vedere islamic este nesăbuință, contrară sacralității adorării, iar stricarea actelor de adorare este interzisă. Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

{și nu vă zădărniciți faptele} [Muhammad 47:33].

În ceea ce privește întreruperea rugăciunii pentru o justificare acceptabilă din punct de vedere islamic, aceasta este prescrisă. Așadar, cel care se roagă își poate întrerupe rugăciunea pentru a omorî un șarpe și ceva similar, deoarece ni s-a poruncit să-i omorâm; sau de teamă să nu piardă o proprietate valoroasă, indiferent dacă îi aparține lui sau altcuiva; sau pentru a ajuta pe cineva aflat într-o nevoie disperată, care strigă după ajutor; sau pentru a avertiza pe cineva neatent ori adormit, spre care se îndreaptă un șarpe sau ceva similar și care nu poate fi avertizat rostind tasbih. Iar cel care postește își poate întrerupe postul pentru a salva pe cineva care se îneacă sau atunci când se teme pentru sine ori pentru un copil. Sfârșitul citatului.

Fără îndoială, producerea cutremurelor, inundațiilor și a unor situații similare intră în categoria scuzelor care fac permisă întreruperea rugăciunii obligatorii. De fapt, aceasta trebuie întreruptă în asemenea cazuri dacă, prin întreruperea ei, cel care se roagă va putea să se salveze pe sine sau pe unul dintre frații săi. Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

{și nu vă aruncați cu propriile mâini în pieire} [al-Baqarah 2:195].

Printre primele generații au existat mai multe opinii cu privire la sensul acestui verset.

De fapt, ceea ce contează este sensul general al cuvintelor, nu motivul specific al revelării. Prin urmare, orice lucru care poate fi descris în mod corect drept pieire, fie în chestiuni religioase, fie lumești, este inclus în acest verset. Acesta este punctul de vedere al lui Ibn Jarir at-Tabari."(Fath al-Qadir  1/222).

Învățații au menționat mai multe motive care fac permisă întreruperea rugăciunii. Hanbaliții au făcut distincție între pericolul care îl amenință pe cel care se roagă și pericolul care îi amenință pe alții.

În cazul pericolului care îi amenință pe alții, el trebuie să-și întrerupă rugăciunea pentru a se ocupa de acesta, apoi să repete rugăciunea după aceea.

În ceea ce privește pericolul care îl amenință pe el, nu trebuie să-și întrerupă rugăciunea pentru a se ocupa de acesta; mai degrabă trebuie să se îndepărteze, să fugă și să se salveze de el, chiar dacă aceasta înseamnă să întoarcă spatele către qiblah, să se miște mult și să alerge, continuând să se roage, acționând în conformitate cu versetul despre rugăciunea fricii, deoarece acesta nu se referă doar la frica de dușmani.

Allah, Preaînaltul, spune (interpretarea sensului):

{Iar dacă vă temeți [de un dușman, atunci rugați-vă] mergând pe jos sau călare} [al-Baqarah 2:239].

Shaykh Ibn ‘Uthaymin a spus în Tafsir Surat al-Baqarah (239): {Iar dacă vă temeți} înseamnă: vă temeți că s-ar putea întâmpla ceva rău dacă continuați ceea ce faceți, astfel încât, dacă v-a speriat un dușman, un incendiu, o inundație sau alte lucruri de care oamenii se tem, atunci rugați-vă {mergând pe jos sau călare}. Sfârșitul citatului.

{Iar dacă vă temeți} – versetul nu menționează de ce anume se teme, astfel încât poate include un necredincios, un răufăcător, un animal sălbatic sau alte lucruri înfricoșătoare.

{mergând pe jos sau călare} ceea ce implică aceasta este că ei pot fi îndreptați către qiblah sau pot să nu fie."(Ibn Qudamah a spus în al-Mughni  3/97):

Dacă cel care se roagă are nevoie să se miște mult în timpul rugăciunii pentru un motiv care nu este necesar, trebuie să-și întrerupă rugăciunea și să facă ceea ce are nevoie să facă.

Ahmad a spus: Dacă vede doi băieți luptându-se și se teme că unul dintre ei l-ar putea arunca pe celălalt în fântână, trebuie să meargă și să-i despartă, apoi să revină la rugăciunea sa.

Și a spus: Dacă un om îl ține pe altul [deoarece acesta îi datorează o datorie sau ceva similar], iar ei intră în moschee și se face iqamah pentru rugăciune, atunci când imamul se prosternează, cel care era ținut fuge, iar cel care îl ținea poate alerga după el.

Apoi, după aceea, trebuie să-și reia rugăciunea de la început.

Același lucru se aplică dacă vede un incendiu pe care vrea să-l stingă sau vede pe cineva înecându-se și vrea să-l salveze. Trebuie să iasă și să se ocupe de chestiune, apoi să-și reia rugăciunea de la început.

Dacă incendiul sau inundația ajunge la el în timp ce se roagă și fuge de aceasta, își poate relua rugăciunea [din punctul la care ajunsese înainte să fugă] și o poate finaliza, asemenea rugăciunii fricii. Iar Allah știe cel mai bine."(Al-Mirdawi a spus în al-Insaf  3/658):

Este obligatoriu să protejezi un necredincios care trăiește sub protecția musulmanilor de căderea într-o fântână dacă cineva se roagă, potrivit opiniei mai corecte dintre cele două, la fel cum este obligatoriu să protejezi un musulman de aceasta. Așadar, cel care se roagă trebuie să-și întrerupă rugăciunea [pentru a face aceasta], apoi să-și reia rugăciunea de la început, potrivit opiniei corecte. S-a spus și că își poate relua rugăciunea și o poate finaliza.

În mod similar, este permisă întreruperea rugăciunii dacă omul pe care îl ține, deoarece îi datorează o datorie, fuge de el. Hubaysh a relatat de la Imam Ahmad că trebuie să-l urmărească. De asemenea, își poate întrerupe rugăciunea pentru a salva pe cineva care se îneacă și ceva similar, potrivit opiniei corecte. Sfârșitul citatului.

Mai mult de unul dintre primele generații și dintre marii învățați au fost de părere că această concesie care permite întreruperea rugăciunii se aplică în situații înfricoșătoare și în momente de pericol crescând.

Ibn Rajab al-Hanbali (Allah să aibă milă de el) a spus:

Qatadah a spus: Dacă cineva îi smulge veșmântul, poate urmări hoțul și poate părăsi rugăciunea.

‘Abd ar-Razzaq a relatat în cartea sa, de la Ma‘mar, de la al-Hasan și Qatadah:

În privința unui om care se roagă, dar se teme că animalul său de călărie ar putea fugi sau că un animal sălbatic l-ar putea ataca.

Ei au spus: Trebuie să înceteze rugăciunea [și să se ocupe de chestiune].

S-a relatat de la Ma‘mar că Qatadah a spus: L-am întrebat: Dacă un om se roagă și vede un copil la marginea unei fântâni și se teme că acesta ar putea cădea în ea, poate înceta să se roage [și să se ocupe de chestiune]?

El a spus: Da.

Am spus: Dacă vede un hoț care vrea să-i ia încălțămintea?

El a spus: Trebuie să înceteze rugăciunea [și să se ocupe de chestiune].

Punctul de vedere al lui Sufyan este că, dacă există un pericol crescând și un om se roagă, trebuie să înceteze rugăciunea [și să se ocupe de chestiune].

Acest lucru a fost relatat de la el de al-Mu‘afa.

În mod similar, [trebuie să înceteze rugăciunea și să se ocupe de chestiune] dacă se teme că o inundație îi va lua turmele sau animalul de călărie.

Punctul de vedere al lui Malik este că, dacă animalul cuiva începe să se îndepărteze în timp ce el se roagă, poate merge către el și poate rămâne aproape de el dacă se află în fața lui ori în dreapta sau în stânga lui, iar dacă se îndepărtează, îl poate urmări și își poate întrerupe rugăciunea.

Punctul de vedere al însoțitorilor noștri este că, dacă vede pe cineva înecându-se, un incendiu sau doi băieți luptându-se și ceva similar și este capabil să se ocupe de chestiune, atunci trebuie să-și întrerupă rugăciunea și să se ocupe de aceasta.

Unii învățați au limitat [această concesie] la rugăciunea supererogatorie, însă opinia mai corectă este că ea include atât rugăciunile obligatorii, cât și pe celelalte.

Ahmad a spus, cu privire la cel care ține un om [care îi datorează o datorie și ceva similar] și amândoi merg să se roage, apoi acel om fuge în timp ce el se roagă: Trebuie să iasă după el.

Ahmad a mai spus: Dacă vede un copil pe cale să cadă într-o fântână, trebuie să-și întrerupă rugăciunea și să-l salveze.

Unul dintre însoțitorii noștri a spus: Trebuie să-și întrerupă rugăciunea numai dacă are nevoie să se miște mult pentru a-l salva, deoarece, dacă mișcarea este mică, aceasta nu invalidează rugăciunea.

Acesta a fost punctul de vedere al lui Abu Bakr cu privire la cel care iese și vede că cel care îi datorează o datorie sau ceva similar se întoarce: poate reveni și își poate relua rugăciunea.

Al-Qadi a interpretat aceasta ca referindu-se la mișcări mici.

Se poate spune, de asemenea, că, dacă se teme pentru proprietatea sa, mișcările sale pot fi trecute cu vederea, chiar dacă se mișcă mult."(Fath al-Bari by Ibn Rajab  9/337-338).

Concluzie

Nu este nimic greșit ca cel care se roagă să-și întrerupă rugăciunea dacă are loc un cutremur, un incendiu sau un alt dezastru ori calamitate, dacă se teme că, în urma acestuia, i s-ar putea întâmpla ceva lui sau proprietății sale ori se teme pentru viața sau proprietatea cuiva care este protejat conform sharia.

Iar Allah știe cel mai bine.