Hotărârea privind ridicarea vocii în dhikr după rugăciune

În primul rând: 

Fuqaha’ au avut opinii diferite cu privire la ridicarea vocii în dhikr după rugăciune. Unii dintre ei au considerat că este Sunnah, iar alții au considerat că este makrooh și au spus că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) nu făcea aceasta tot timpul; o făcea doar pentru a-i învăța pe oameni, apoi a încetat să o facă. 

Motivul diferenței de opinie este că au avut opinii diferite cu privire la relatarea transmisă de al-Bukhaari (805) și Muslim (583) de la Abu Ma’bad, sclavul eliberat al lui Ibn ‘Abbas, potrivit căreia Ibn ‘Abbas (fie ca Allah să fie mulțumit de el) i-a spus că oamenii își ridicau vocile în dhikr atunci când terminau o rugăciune obligatorie pe vremea Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa). Ibn ‘Abbas a spus: Obișnuiam să știu că terminaseră rugăciunea după aceasta, când o auzeam. 

Potrivit unei relatări transmise de al-Bukhaari (806) și Muslim (583), Ibn ‘Abbas a spus: Știam că rugăciunea Mesagerului lui Allah se terminase după takbeer. 

Dar au avut opinii diferite dacă aceasta indica un lucru făcut tot timpul sau nu și dacă era contrar versetului (interpretarea sensului): „Și adu-ți aminte de Domnul tău în tine însuți, cu umilință și teamă și fără glas ridicat în cuvinte, dimineața și seara, și nu fi dintre cei neglijenți” [Al-A’raaf 7:205] sau nu. 

Printre cei care au susținut ridicarea vocii în dhikr după rugăciune s-au numărat al-Tabari, Ibn Hazm, Shaykh al-Islam [Ibn Taymiyah] și alții.

Printre cei care au considerat că aceasta era doar pentru învățare s-au numărat al-Shaafa’i și majoritatea.

Al-Shaafa’i (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus: Opinia mea este că imam-ul și persoana care se roagă în spatele lui trebuie să-și amintească de Allah după ce termină rugăciunea, dar trebuie să recite dhikr cu voce joasă, cu excepția cazului în care este un imam de la care trebuie să se învețe; în acest caz, trebuie să recite cu voce tare până când consideră că s-a învățat de la el, apoi trebuie să recite în liniște, deoarece Allah spune (interpretarea sensului): „Și nu rosti rugăciunea ta nici cu voce tare, nici în șoaptă” [Al-Isra’ 17:110], adică – iar Allah știe cel mai bine – du’aa’; „nici cu voce tare” înseamnă să nu-ți ridici vocea, iar „nici în șoaptă” înseamnă atât de încet încât să nu te poți auzi. 

Cred că ceea ce a relatat Ibn al-Zubayr despre tahleel-ul (recitarea Laa ilaaha ill-Allah) Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) și ceea ce a relatat Ibn ‘Abbas despre takbeer-ul său este asemenea celor menționate mai sus. Al-Shaafa’i a spus: Cred că și-a ridicat vocea doar puțin pentru a-i învăța pe oameni, deoarece majoritatea relatărilor pe care le-am citat nu menționează recitarea tahleel-ului sau takbeer-ului după rostirea tasleem-ului. 

Unele relatări spun că dhikr era recitat după rugăciune, așa cum am descris, iar altele spun că el nu recita niciun dhikr după rugăciune. 

Umm Salamah a afirmat că el rămânea după rugăciune și nu a menționat niciun dhikr cu voce tare și cred că rămânea doar pentru a recita un anumit dhikr care nu era rostit cu voce tare."(Al-Umm 1/127). 

Ibn Hazm (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus: Ridicarea vocii în takbeer după fiecare rugăciune este bună."(Al-Muhalla  3/180). 

al-Bahooti a spus în Kashshaaf al-Qinaa’ (1/366), referindu-se la opinia lui Ibn Taymiyah cu privire la recitarea dhikr cu voce tare ca fiind mustahabb: Shaykh-ul (adică Ibn Taymiyah) a spus: Este mustahabb să se recite tasbeeh, tahmeed și takbeer cu voce tare după fiecare rugăciune. 

Shaykh Muhammad ibn Saalih al-‘Uthaymeen (fie ca Allah să aibă milă de el) a fost întrebat despre hotărârea privind această chestiune și a răspuns: 

Recitarea dhikr-ului cu voce tare după rugăciunile obligatorii este Sunnah. Acest lucru este indicat de relatarea transmisă de al-Bukhaari din hadithul lui ‘Abd-Allah ibn ‘Abbas (fie ca Allah să fie mulțumit de el), potrivit căreia oamenii obișnuiau să recite dhikr cu voce tare când terminau rugăciunile obligatorii pe vremea Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa). El a spus: Obișnuiam să știu că terminaseră rugăciunea după aceasta, când o auzeam. Aceasta a fost transmisă și de Imam Ahmad și Abu Dawood. În al-Saheehayn se relatează că al-Mugheerah ibn Shu’bah (fie ca Allah să fie mulțumit de el) a spus: L-am auzit pe Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) spunând când a terminat rugăciunea: „Laa ilaaha ill-Allah wahdahu laa shareeka lah… (Nu există dumnezeu în afară de Allah, Singurul, fără partener sau asociat…).” Iar cuvintele nu pot fi auzite decât dacă vorbitorul le rostește cu voce tare. 

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah și un număr dintre generațiile timpurii și târzii au susținut această opinie, bazându-se pe hadithurile lui Ibn ‘Abbas și al-Mugheerah (fie ca Allah să fie mulțumit de ei). Recitarea cu voce tare este generală și se aplică fiecărui dhikr prescris după rugăciune, indiferent dacă este tahleel (rostirea Laa ilaaha ill-Allah (nu există dumnezeu în afară de Allah), tasbeeh (rostirea Subhaan Allah (Slavă lui Allah)), takbeer (rostirea Allahu akbar (Allah este Prea Măreț)) sau tahmeed (rostirea Al-hamdu Lillaah (lauda fie lui Allah)), datorită înțelesului general al hadithului lui Ibn ‘Abbas. Nu există nicio relatare de la Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) care să sugereze diferențierea între tahleel și celelalte dhikr-uri; dimpotrivă, în hadithul lui Ibn ‘Abbas se spune că știau că rugăciunea Profetului se încheiase după takbeer-uri. Astfel, opinia celor care spun că vocea nu trebuie ridicată în tasbeeh, tahmeed și takbeer este respinsă. 

În ceea ce-i privește pe cei care spun că ridicarea vocii în aceste dhikr-uri este o inovație (bid’ah), ei greșesc. Cum poate fi bid’ah ceva cunoscut și practicat pe vremea Profetului? Shaykh Sulaymaan ibn Sahmaan (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus: S-a dovedit că Profetul a făcut aceasta și a aprobat-o, iar Sahaabah obișnuiau să facă aceasta pe vremea Profetului, după ce el i-a învățat, iar el i-a aprobat făcând aceasta; astfel, ei au urmat învățăturile Mesagerului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa); au făcut aceasta, iar el a aprobat după ce i-a învățat și nu i-a criticat. 

În ceea ce privește argumentul că recitarea cu voce tare este dezaprobată din cauza versetului „Și adu-ți aminte de Domnul tău în tine însuți, cu umilință și teamă și fără glas ridicat în cuvinte, dimineața și seara” [al-A’raaf 7:205], spunem: cel căruia i s-a poruncit să-și amintească de Domnul său în sinea lui, cu umilință și teamă, este același care obișnuia să recite dhikr cu voce tare după rugăciunile obligatorii. Cel care spune aceasta știe oare mai bine ce a intenționat Allah decât Mesagerul Său? Sau crede că Mesagerul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a știut ce s-a intenționat, dar a acționat contrar? Mai mult, versetul vorbește despre dhikr dimineața și seara („dimineața și seara”), nu despre dhikr-ul prescris după rugăciuni. În Tafseer-ul său, Ibn Katheer a interpretat recitarea cu voce tare ca însemnând prea tare sau extrem de tare. 

În ceea ce privește argumentul că recitarea cu voce tare este dezaprobată din cauza cuvintelor Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa): „O, oameni, fiți liniștiți”, cel care a spus „O, oameni, fiți liniștiți” este același care obișnuia să recite dhikr cu voce tare după rugăciunile prescrise. Există un loc pentru aceasta și un loc pentru cealaltă, iar urmarea adevărată înseamnă urmarea fiecărui text atunci când este potrivit. 

Mai mult, contextul expresiei „fiți liniștiți” indică faptul că își ridicau vocile într-un mod care le provoca greutate; de aceea el a spus „fiți liniștiți”, adică fiți blânzi cu voi înșivă și nu vă epuizați; nu trebuie să existe greutate sau efort excesiv în recitarea dhikr-ului cu voce tare. 

În ceea ce-l privește pe cel care spune că aceasta îi deranjează pe ceilalți, i se poate spune: Dacă vrei să spui că îi deranjează pe cei care nu sunt obișnuiți cu aceasta, odată ce credinciosul înțelege că este Sunnah, nu-l va mai deranja. Dacă vrei să spui că îi deranjează pe ceilalți închinători, atunci, dacă printre închinători nu se află nimeni care a ajuns târziu la rugăciune și recuperează ceea ce a pierdut, ridicarea vocilor nu-i va deranja deloc, ceea ce se întâmplă de fapt, deoarece toți participă la aceasta. Dar dacă printre ei se află cineva care a ajuns târziu la rugăciune și recuperează ceea ce a pierdut, iar el este atât de aproape de tine încât îl vei deranja, atunci nu trebuie să reciți atât de tare încât să-l deranjezi, pentru ca el să nu devină confuz în rugăciunea sa; dar dacă este departe de tine, nu va fi deranjat de recitarea ta cu voce tare. 

Din cele menționate este clar că Sunnah este ridicarea vocii în dhikr după rugăciunile obligatorii și că aceasta nu contravine niciunui text saheeh sau unei opinii corecte. Sfârșitul citatului. 

El a mai spus: Când vocile se amestecă unele cu altele, nu va exista nicio tulburare, după cum puteți vedea vinerea, când oamenii citesc cu toții Qur’an cu voce tare, apoi cineva vine și se roagă și nu este deranjat de aceasta. 

Și el (fie ca Allah să aibă milă de el) a spus: Ceea ce contează este opinia corectă, aceea că este Sunnah să se recite dhikr după rugăciuni în modul prescris și că este, de asemenea, Sunnah să se recite cu voce tare, dar nu să se ridice vocea atât de mult încât să devină deranjantă, deoarece aceasta nu este potrivit. De aceea, când oamenii și-au ridicat vocile în dhikr pe vremea Mesagerului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa), când se întorceau de la Khaybar, el a spus: „O, oameni, fiți liniștiți.” Prin ridicarea vocii se înțelege ceea ce nu provoacă greutate sau deranj."(Majmoo’ Fatawa al-Shaykh Ibn ‘Uthaymeen  13/247, 261). 

În al doilea rând: 

Din cele menționate mai sus este clar că această chestiune are un domeniu larg și că diferența de opinie este una veche. Poate că opinia corectă este cea menționată de Shaykh cu privire la ridicarea vocii, dar vocea trebuie ridicată într-un mod care să nu provoace deranj. 

Ceea ce am menționat despre oamenii needucați și persoanele în vârstă voi repeta încă o dată. Poate fi potrivit să li se citească cuvintele Shaykh-ului, pentru ca ei să învețe Sunnah și să fie încurajați să o aplice. 

Allah să ne ajute pe toți să facem ceea ce iubește și ceea ce Îi place. 

Și Allah știe cel mai bine.