Hotărârea cu privire la cel care spune minciuni despre Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa)

A spune minciuni despre Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) este un rău grav și un păcat serios, deoarece Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a spus: „A spune minciuni despre mine nu este precum a spune minciuni despre oricine altcineva. Oricine spune în mod deliberat minciuni despre mine să-și ia locul în Iad.” Relatat de al-Bukhari, 1229. De asemenea, a fost relatat de Muslim în Introducerea la Saheeh-ul său, fără expresia „A spune minciuni despre mine nu este precum a spune minciuni despre oricine altcineva.” 

Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a spus, de asemenea: „Nu spuneți minciuni despre mine, căci oricine spune minciuni despre mine va intra în Iad.” Relatat de al-Bukhari, 106. Și el (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a spus: „Oricine relatează un hadith de la mine despre care crede că este fals este unul dintre mincinoși.” Relatat de Muslim (1). 

Un număr de savanți sunt de părere că cel care spune în mod deliberat minciuni despre Profet este un necredincios. 

Al-Haafiz ibn Hajar a spus în al-Fath: Dacă se spune că minciuna este un păcat, cu excepția cazurilor în care cineva încearcă să aducă împăcare și altele asemenea, și că Iadul este amenințarea pentru cei care păcătuiesc, ce anume îl deosebește pe cel care spune minciuni despre Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) de cei care spun minciuni despre oricine altcineva? 

El a răspuns la aceasta din două unghiuri: 

1 – Potrivit unui savant, Shaykh Abu Muhammad al-Juwayni, cel care spune în mod deliberat minciuni despre el este un necredincios.  Dar această opinie a fost considerată da’eef (slabă) de fiul său, Imam al-Haramayn, și de cei care au venit după el. Ibn al-Muneer, însă, a favorizat această opinie, bazându-se pe ideea că cel care spune minciuni despre el, descriind lucruri interzise ca fiind permise, de exemplu, fie consideră acel lucru interzis ca fiind permis, fie îi induce în eroare pe alții făcându-i să creadă aceasta. A considera lucrurile interzise ca fiind permise este kufr, iar a-i conduce pe alții la kufr este, de asemenea, kufr. Dar această opinie este supusă unei examinări suplimentare. Majoritatea savanților sunt de părere că aceasta nu constituie kufr decât dacă persoana crede că acel lucru interzis este permis.  

2 – A spune minciuni despre el este un păcat major, iar a spune minciuni despre oricine altcineva este un păcat minor, deci ele sunt diferite. Faptul că aceeași avertizare este adresată celui care spune minciuni despre el și celui care spune minciuni despre oricine altcineva nu înseamnă în mod necesar că amândoi vor ajunge în același loc sau că, dacă ajung acolo, vor rămâne acolo aceeași perioadă de timp. Cuvintele Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) – „să-și ia locul în Iad” – indică faptul că șederea mincinosului acolo va fi îndelungată. Mai degrabă, sensul aparent este că el (cel care săvârșește acest păcat) nu va fi scos de acolo, deoarece nu are altă locuință. Dovezile definitive arată că rămânerea veșnică în el (în Iad) este o pedeapsă dată numai necredincioșilor. Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a făcut deosebire între a spune minciuni despre el și a spune minciuni despre oricine altcineva și a spus: „A spune minciuni despre mine nu este precum a spune minciuni despre oricine altcineva.”"(Din al-Fath, 1/244)

Shaykh al-Islam Ibn Taymiyah (fie ca Allah să aibă milă de el) a discutat pe larg această chestiune și a menționat hotărârea cu privire la cel care spune minciuni despre Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) verbal, hotărârea cu privire la cel care spune minciuni despre el într-o relatare și hotărârea cu privire la cel care relatează un hadith știind că este fals. El a fost de părere că cel care spune minciuni despre el verbal este un necredincios. El a spus în al-Saarim al-Maslool ‘Ala Shaatim il-Rasool (2/328-399), după ce a citat hadithul lui Buraydah: 

Un clan din Banu Layth din Madeenah era împărțit în două tabere. Un bărbat ceruse în căsătorie una dintre femeile lor în timpul Jaahiliyyah, dar ei nu i-au acceptat cererea. El a venit la ei purtând o hullah (un veșmânt) și a spus: „Mesagerul lui Allah mi-a dat această hullah să o port și mi-a spus să domnesc peste averea și sângele vostru.” Apoi s-a dus și a rămas cu acea femeie pe care o iubea. Oamenii i-au trimis vorbă Mesagerului lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa), iar el a spus: „Dușmanul lui Allah minte.” Apoi a trimis un bărbat și a spus: „Dacă îl găsești viu – deși nu cred că îl vei găsi viu – atunci lovește-i gâtul (omoară-l). Iar dacă îl găsești mort, atunci arde-l cu foc.” El a spus: Aceasta este ceea ce Mesagerul lui Allah a spus cu privire la „cel care spune în mod deliberat minciuni despre mine”. Shaykh al-Islam a spus: „Acesta este un saheeh isnaad potrivit condițiilor lui al-Saheeh și nu găsim nicio deficiență în el.” 

Apoi a spus: Există două opinii cu privire la acest hadith: 

1 – Că sensul aparent trebuie urmat și cel care spune în mod deliberat minciuni despre Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) trebuie omorât. Printre cei care au fost de această părere s-au numărat unii care au spus că cel care face aceasta devine astfel necredincios. Aceasta a fost opinia mai multora, printre care Abu Muhammad al-Juwayni. Ibn ‘Aqeel l-a citat pe Shaykh-ul său, Abu’l-Fadl al-Hamdaani, spunând: „Inovatorii, mincinoșii și născocitorii de hadithuri sunt mai răi decât ereticii, deoarece ereticii vor să atace Islamul din exterior, pe când acești oameni vor să-l atace din interior. Ei sunt precum oamenii care încearcă să distrugă un oraș din interior, în timp ce ereticii sunt precum cei care îl asediază din exterior, iar cei care se află înăuntru deschid fortăreața. Așadar, ei sunt mai periculoși pentru Islam decât cei care nu par în exterior a fi musulmani.” 

Punctul principal al acestei opinii este că a spune minciuni despre el (Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa)) echivalează cu a spune minciuni despre Allah. De aceea el a spus: „A spune minciuni despre mine nu este precum a spune minciuni despre unul dintre voi.” Ceea ce a poruncit Mesagerul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) este ceea ce a poruncit Allah și trebuie urmat, la fel cum trebuie urmate poruncile lui Allah. Orice ne-a spus el trebuie crezut, la fel cum trebuie crezut orice ne-a spus Allah. Oricine respinge ceea ce ne-a spus el sau refuză să-i urmeze porunca este precum cel care respinge ceea ce ne-a spus Allah sau refuză să urmeze porunca lui Allah. Este bine cunoscut că cel care spune minciuni despre Allah pretinzând că este mesager sau profet al lui Allah, sau spune lucruri false despre Allah, precum Musaylimah și alți născocitori asemenea lui, este un necredincios al cărui sânge poate fi vărsat, iar același lucru se aplică celui care spune minciuni despre Mesagerul lui Allah (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa). 

Astfel este clar că a spune minciuni despre el echivalează cu a nu crede în el. De aceea Allah menționează cele două lucruri împreună în versetul în care spune (interpretarea sensului): 

„Și cine face o nedreptate mai mare decât cel care născocește o minciună împotriva lui Allah sau neagă adevărul atunci când acesta ajunge la el?” [Al-‘Ankaboot 29:68]

Într-adevăr, a spune minciuni despre el poate fi un păcat mai mare decât a nu crede în el, astfel că Allah a menționat mai întâi acest lucru, la fel cum cel care este sincer față de el are un rang mai înalt decât cel care crede ceea ce spune el. Dacă mincinosul este asemenea celui care neagă sau chiar mai rău, atunci cel care spune minciuni despre Allah este asemenea celui care nu crede în El, iar cel care spune minciuni despre Profet este asemenea celui care nu crede în el.

 Astfel devine clar că a nu crede în el este asemănător cu minciuna, deoarece negarea a ceea ce spune el implică faptul că persoana crede că ceea ce spune el nu este adevărat, ceea ce echivalează cu a spune că religia lui Allah este falsă. Nu există nicio diferență dacă persoana respinge un singur lucru sau tot ceea ce spune el. Mai degrabă, persoana care face aceasta devine un necredincios, deoarece aceasta implică faptul că ea consideră mesajul și religia lui Allah ca fiind false. Iar cel care spune în mod deliberat minciuni despre el introduce în religie ceva ce nu face parte din ea și pretinde că ummah este obligată să creadă această relatare și să urmeze această poruncă deoarece ea este religia lui Allah, știind că nu face parte din religia lui Allah. 

Adăugarea unui lucru la religie este asemenea eliminării unui lucru din ea. Nu există nicio diferență între respingerea unui verset din Quran și adăugarea deliberată a unor cuvinte și afirmarea că acesta este o soorah din Quran. 

Mai mult, dacă o persoană spune în mod deliberat minciuni despre el cu intenția de a-l batjocori sau de a-l denigra, pretinzând că el a emis porunci pe care nu le-a emis și pe care nu îi este permis să le emită, aceasta echivalează cu atribuirea prostiei sau a unor afirmații false Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) și cu pretinderea că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) este mincinos, iar aceasta este kufr evidentă.

 Dacă cineva pretinde că Allah a poruncit postul unei alte luni decât Ramadaan sau o a șasea rugăciune etc. sau că pâinea și carnea sunt haraam, știind că minte, atunci este necredincios potrivit consensului savanților. 

Oricine pretinde că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a poruncit ceva ce nu a poruncit sau că a interzis ceva ce nu a interzis a spus minciuni despre Allah, asemenea celui descris (în paragraful) de mai sus, cu factorul suplimentar că afirmă clar că Mesagerul a spus aceasta. El emite o fatwa fără să precizeze că aceasta este ijtihaad. În concluzie, oricine spune în mod deliberat o minciună evidentă despre Allah este asemenea celui care în mod deliberat nu crede în Allah și este chiar mai rău. Este evident că cel care spune minciuni despre Cel pe Care ar trebui să-L venereze Îl batjocorește și nu ține seama de sfințenia Sa. 

Cel care spune minciuni despre el (Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa)) urmărește inevitabil să-l dezonoreze și să-l denigreze prin minciună. Este bine cunoscut că cel care minte despre el, așa cum a făcut Ibn Abi Sarh când a spus: „El obișnuia să învețe de la mine”, sau atribuindu-i fapte rele și cuvinte josnice, devine astfel un necredincios. Același lucru se aplică celui care spune minciuni despre el, deoarece îi atribuie o poruncă, o relatare sau o faptă. Dacă îi atribuie o poruncă pe care nu a emis-o, atunci a adăugat ceva la sharee’ah-ul său, lucru care nu poate face parte din ea și pe care el nu l-ar fi putut rosti, deoarece a spus: „Nu am lăsat nimic care să vă apropie de Paradis fără să vă fi poruncit, și nu există nimic care să vă îndepărteze de Iad fără să vă fi poruncit să faceți acel lucru.” Dacă el nu a poruncit acel lucru, atunci nu este permis să fie poruncit. Oricine relatează că el a poruncit acel lucru i-a atribuit ceva ce nu este permis să fie poruncit, iar aceasta echivalează cu atribuirea prostiei lui. 

În mod similar, dacă transmite o relatare de la el, dacă aceasta era ceva ce ar fi trebuit să ne spună, atunci ne-ar fi spus-o, deoarece Allah a desăvârșit religia. Dacă nu ne-a spus-o, atunci nu este ceva ce ar fi trebuit să ne spună. La fel și cu privire la faptele atribuite în mod fals lui; dacă fapta era ceva ce ar fi trebuit să facă, atunci ar fi făcut-o, dar dacă nu a făcut-o, atunci este mai bine să nu fie făcută. 

Ideea este că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) este cel mai desăvârșit dintre oameni în toate privințele. Orice nu a spus sau nu a făcut el este mai bine să nu fie spus sau făcut, iar orice a făcut el este mai bine să fie făcut decât să nu fie făcut. Dacă un bărbat spune în mod deliberat o minciună despre el sau relatează de la el ceva ce nu s-a întâmplat, atunci orice spune este echivalent cu atribuirea unor deficiențe lui, deoarece dacă ar fi fost ceva bun, el l-ar fi făcut, iar cel care atribuie deficiențe Mesagerului este un necredincios. 

Trebuie remarcat că această opinie este foarte puternică, dar trebuie făcută o distincție între cel care spune minciuni despre el verbal și cel care spune minciuni despre el pretinzând că le-a auzit de la altcineva, precum atunci când spune: „Cutare, fiul lui cutare, mi-a spus cutare și cutare de la Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa).” În acest caz, el spune minciuni despre acel om și îi atribuie hadithul. Dar dacă spune „Acest hadith este saheeh” sau „S-a dovedit că el a spus aceasta”, știind că este fals, atunci spune minciuni despre Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa). Dar dacă îl născocește și îl relatează într-un mod prostesc, aceasta necesită o discuție suplimentară, mai ales deoarece Sahaabah sunt considerați demni și cu un caracter bun, iar dacă unul dintre ei ar fi mințit, aceasta ar fi provocat un mare rău religiei. Prin urmare, Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa)  a vrut să-l omoare pe cel care a spus minciuni despre el și s-a grăbit să-l pedepsească, pentru ca aceasta să fie un mijloc de a împiedica vreunul dintre ipocriți să fie socotit printre Sahaabah cu un caracter bun.

Dar dacă o persoană a relatat un hadith știind că este fals, aceasta este haraam, după cum a fost relatat într-un hadith saheeh că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) a spus: „Oricine relatează de la mine un hadith despre care știe că este fals este unul dintre mincinoși.” Dar el nu este necredincios decât dacă adaugă la acea relatare ceva care implică kufr, deoarece crede că Shaykh-ul său a relatat-o, dar știe că Shaykh-ul său minte și că nu îi este permis să o relateze. Așadar, el se află în aceeași poziție cu cel care este martor la o tranzacție, o mărturie sau un contract știind că este nevalid. Această mărturie este haraam, dar el nu depune mărturie falsă propriu-zis (shahaadat al-zoor). 

Apoi a menționat a doua opinie și a spus:  

2 – Mincinosul trebuie pedepsit sever, dar nu este considerat necredincios și nu este permis să fie omorât, deoarece factorii care stabilesc cine este necredincios și trebuie omorât sunt bine cunoscuți, iar acesta nu se numără printre ei. Nu este permis să afirmi ceva pentru care nu există nicio bază. Cel care spune că nu trebuie executat trebuie să stipuleze că a spune minciuni despre Profet (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) nu implică nicio critică sau defăimare a lui. Dar dacă spune că l-a auzit spunând ceva care implică denigrarea Profetului (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) sau criticarea lui, precum hadithul despre „sudoarea cailor” și alte asemenea născociri prostești, aceasta este în mod evident o batjocură la adresa lui, iar cel care spune aceasta este fără îndoială un necredincios al cărui sânge poate fi vărsat. Cei care au fost de părere că o astfel de persoană nu trebuie executată au răspuns la acest hadith spunând că Profetul (pacea și binecuvântările lui Allah fie asupra sa) știa că el era un ipocrit, astfel că l-a omorât pentru aceasta și nu pentru minciună, dar acest răspuns nu are nicio valoare. 

Apoi el (fie ca Allah să aibă milă de el) a menționat câteva argumente suplimentare de respingere. 

Și Allah știe cel mai bine.