Dacă o persoană stăruie în păcate minore, îi va fi de folos să ceară iertare pentru ca acestea să nu devină păcate majore?

Ceea ce trebuie să facă persoana este să înțeleagă că adevărata cerere de iertare înseamnă să ceară iertare de la Allah, slăvit și înălțat fie El. Dacă nu este sinceră în cererea sa și nu Îi cere iertare, atunci sunt doar cuvinte care îi trec prin buze, fără să se smerească înaintea Domnului său și fără ca inima sa să fie concentrată asupra nevoii sale de Allah; atunci ce fel de cerere de iertare este aceasta?! 

În al-Mawsoo‘ah al-Fiqhiyyah, 4/35, se spune: 

Felul de a cere iertare care este cerut este cel însoțit de renunțarea la păcat și de hotărârea de a nu reveni la el; nu constă doar în cuvinte rostite de limbă în timp ce persoana stăruie în acel păcat. În acest caz, el este, de asemenea, un păcat pentru care trebuie să ceară iertare. Citat în încheiere. 

An-Nawawi (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Savanții (Allah să aibă milă de ei) au spus: Stăruința într-un păcat minor îl transformă într-un păcat major. S-a relatat de la ‘Umar, Ibn ‘Abbaas și alții (Allah să fie mulțumit de ei): Nu există păcat major dacă persoana cere iertare și nu există păcat minor dacă persoana stăruie în el. Ceea ce se înțelege este că păcatul major poate fi șters prin cererea de iertare, însă păcatul minor devine păcat major dacă persoana stăruie în el. Shaykh Abu ‘Amr ibn as-Salaah (Allah să aibă milă de el) a spus: Cel care stăruie este cel care are intenția de a-l săvârși din nou, ceea ce contrazice ideea de pocăință. Stăruința într-un păcat minor îl poate transforma într-un păcat major.

Citat în Sharh Saheeh Muslim, 2/82 

Shaykh Ibn ‘Uthaymeen (Allah să aibă milă de el) a spus: 

Cererea de iertare nu este de folos atunci când persoana stăruie în păcat, deoarece aceasta este mai aproape de batjocorirea credinței decât de faptele bune.

Citat în Thamaraat at-Tadween, p. 141 

Al-Bukhaari (6308) a relatat de la al-Haarith ibn Suwayd: ‘Abdullah ibn Mas‘ood ne-a relatat două hadeeth-uri, unul de la Profet (binecuvântările și pacea lui Allah fie asupra sa), iar celălalt de la el însuși. El a spus: „Credinciosul își vede păcatele ca și cum ar sta sub un munte și se teme că acesta ar putea cădea peste el, iar nelegiuitul își vede păcatele ca pe niște muște care trec prin fața nasului său și face ceva asemănător cu acestea [adică încearcă să le alunge cu mâna].” Apoi a spus – iar aceasta este relatarea marfoo‘ – „Allah Se bucură mai mult de pocăința robului Său decât un om care s-a oprit într-un loc pustiu și avea cu el cămila sa, pe care se aflau mâncarea și băutura sa; apoi s-a întins și a adormit, iar când s-a trezit și-a găsit cămila dispărută. Atunci când căldura și setea sau orice altceva a voit Allah au devenit prea mult pentru el, a hotărât: Mă voi întoarce la locul meu. S-a întors și a dormit o vreme, apoi și-a ridicat capul și și-a văzut cămila.” 

Este relatat, de asemenea, de Muslim (2744), însă el nu a menționat cuvintele relatării mawqoof (suspendată / aflată în așteptare). 

Al-Haafiz Ibn Hajar a spus în Fath al-Baari, 11/105: 

Credinciosul este copleșit de frică (de Allah) din cauza credinței sale puternice, astfel încât nu se simte în siguranță față de pedeapsă din cauza acesteia. Așa trebuie să fie musulmanul: să se teamă mereu de Allah și să-și amintească faptul că El veghează întotdeauna; prin urmare, își consideră faptele bune puține și este îngrijorat de cea mai mică faptă rea. 

Al-Muhibb at-Tabari a spus: Mai degrabă, aceasta este descrierea credinciosului din cauza fricii sale mari de Allah și de pedeapsa Sa, deoarece este sigur că a săvârșit un păcat, dar nu este sigur de iertare. Nelegiuitul are puține cunoștințe despre Allah; prin urmare, se teme puțin de El și consideră păcatul neînsemnat. 

Ibn Abi Jamrah a spus: Ceea ce învățăm din hadeeth este că, dacă un credincios manifestă puțină preocupare față de păcat și tratează chestiunea cu ușurință, aceasta indică faptul că este nelegiuit. 

Ibn Battaal a spus: Învățăm din acesta că credinciosul trebuie să aibă o teamă mare de Allah, înălțat fie El, cu privire la fiecare păcat, fie el minor sau major, deoarece Allah, înălțat fie El, poate pedepsi pentru un păcat minor, întrucât El nu este întrebat despre ceea ce face, slăvit și înălțat fie El. Citat în încheiere. 

Este un semn al înțelegerii Islamului de către Ibn Mas‘ood faptul că a relatat acest hadeeth după celălalt. Primul indică faptul că credinciosul nu trebuie să considere niciun păcat neînsemnat, fie el minor sau major, și că trebuie să se teamă mereu de consecințele sale în această lume și în Viața de Apoi. Așa este credinciosul pocăit, pentru a cărui pocăință Allah Se bucură foarte mult. 

În ceea ce privește afirmația celui care întreabă: „Înseamnă stăruința să le săvârșească în timp ce le neagă sau faptul că le denunță și cere iertare face ca acestea să rămână păcate minore?”, nu este foarte clar ce se intenționează prin aceasta; sperăm că ceea ce am spus în răspuns este suficient. 

Și Allah știe cel mai bine.