Un citat, cu sursa lui.

Cartea este socotită printre cele mai de seamă cărți ale lor, dacă nu chiar cea mai de seamă. În introducere se află o laudă foarte mare a cărții și a autorului său, care a murit în anul 329 H. Cele citate sunt exemple ale exagerării celor vechi în privința imamilor. Cât despre exagerarea celor de mai târziu, ea reiese din cuvintele unuia dintre marii lor contemporani, al-Khumaynī, în «al-Ḥukūmah al-islāmiyyah» (p. 52), publicată de al-Maktabah al-Islāmiyyah al-Kubrā, Teheran: «Stabilirea autorității și a conducerii pentru imam — pacea fie asupra lui — nu înseamnă lipsirea lui de poziția pe care o are înaintea lui Allah și nici nu-l face asemenea celorlalți conducători. Imamul are o poziție lăudată, o treaptă înaltă și o putere de locțiitor asupra creației, sub autoritatea și controlul căreia se supun toate particulele acestui univers. Printre învățăturile de neocolit ale doctrinei noastre este că imamii noștri au o poziție la care nu ajunge nici înger apropiat și nici profet trimis. Potrivit relatărilor și hadithurilor pe care le avem, Marele Trimis — rugăciunile fie asupra lui — și imamii — pacea fie asupra lor — erau, înaintea acestei lumi, lumini. Allah i-a așezat în jurul Tronului Său și le-a dat o poziție și o apropiere pe care numai Allah le cunoaște. Jibrīl a spus, după cum se află în relatările despre înălțarea la cer: Dacă m-aș apropia cât un vârf de deget, aș arde. S-a relatat de la ei — pacea fie asupra lor —: Avem cu Allah stări pe care nu le poate cuprinde nici înger apropiat și nici profet trimis.»