Un citat, cu sursa lui.

Trebuie deosebite aceste două situații. Locurile pe care nu le-a ales pentru a rândui o practică religioasă, ci doar a trecut prin ele ori a șezut acolo din obișnuință, pentru odihnă sau fiindcă l-a prins vremea rugăciunii și s-a rugat fără să fi ales anume acel loc, nu trebuie luate drept locuri de rugăciune doar fiindcă Trimisul s-a rugat acolo. El nu a urmărit locul în sine; vremea rugăciunii l-a ajuns acolo și s-a rugat. Locul acela și celelalte locuri de pe pământ sunt deopotrivă, fără vreo însușire aparte. În plus, urmărirea acestor locuri duce mai târziu la idolatrie, prin faptul că oamenii caută binecuvântare prin ele, le caută de departe și călătoresc spre ele. Astfel se petrece ceea ce s-a petrecut la comunitățile dinainte în privința asocierii și poate că se vor ridica și construcții deasupra lor. Sunt unii care cer aceasta astăzi și spun: „Ridicați construcții în locurile prin care a trecut Trimisul și în care a șezut, pentru a le păstra amintirea.” Acestea sunt vorbe false. Noi nu facem ceva ce predecesorii noștri drepți nu au făcut. Dacă aceasta ar fi fost rânduită, companionii, urmașii lor și cei de după ei ne-ar fi precedat în ea. Comunitățile nu au pierit decât prin asemenea fapte. Reînvierea locurilor legate de cei venerați duce la idolatrie, după cum s-a întâmplat neamului lui Nūḥ și comunităților dinainte. Să nu se spună că oamenii de astăzi își cunosc religia și nu există temere pentru ei: vor veni generații neștiutoare, cărora Satana le va înfrumuseța idolatria.