Un citat, cu sursa lui.

Al doilea dintre aceste feluri de efort de interpretare în jurisprudență este acela în care nu s-a arătat o dovadă în sprijinul uneia dintre cele două păreri, ci amândouă sunt posibile. În aceste chestiuni de interpretare nu se cuvine mustrarea, atât timp cât dovada nu a arătat că una este mai puternică decât cealaltă. Nu este, așadar, mustrat cel care primește una dintre păreri, cu condiția să nu fie mânat de partizanat orb sau de urmarea poftelor, ci să caute adevărul. De aceea hanbalitul nu îl mustră pe șafiit, iar șafiitul nu îl mustră pe mālikit. Cei patru imami și urmașii lor sunt frați de-a lungul vremii, laudă lui Allah. Nu s-au ivit între ei dușmănii și nici resentimente. Dacă s-a ivit ceva de acest fel, a fost doar din partea unora dintre cei stăpâniți de partizanat orb, de care nu se ține seama. Însă între cei mai mulți dintre adepții celor patru școli — laudă lui Allah — nu există dușmănie, dezbinare sau resentimente. Ei se căsătoresc unii cu alții, se roagă unii în spatele altora, își dau salutul și se înfrățesc, cu toate că au păreri diferite în unele chestiuni care îngăduie efortul de interpretare și în care nu s-a arătat că unele păreri sunt mai puternice decât altele. De aici au rostit cunoscutele cuvinte: „Nu se cuvine mustrarea în chestiunile care îngăduie efortul de interpretare.”