Un citat, cu sursa lui.

Cât privește practica înaintașilor drepți, unul dintre principiile oamenilor Sunnah și ai comunității în problemele asupra cărora există deosebiri de opinie este următorul: atunci când deosebirea se naște dintr-un efort de interpretare și problema îngăduie un asemenea efort, ei își acordă unii altora îngăduință. Nu poartă ranchiună, dușmănie sau ură unii față de alții, ci se socotesc frați, chiar dacă există această deosebire între ei. Unul dintre ei se poate ruga chiar în spatele cuiva despre care consideră că nu mai are abluțiunea, în timp ce imamul consideră că o are. De pildă, se roagă în spatele unui om care a mâncat carne de cămilă: imamul consideră că aceasta nu anulează abluțiunea, pe când cel care îl urmează consideră că o anulează. Totuși, acesta socotește valabilă rugăciunea împlinită în spatele acelui imam, deși, dacă el însuși s-ar ruga în acea stare, și-ar considera rugăciunea nevalabilă. Toate acestea deoarece ei socotesc că deosebirea născută dintr-un efort de interpretare, într-o problemă care îl îngăduie, nu este în realitate o împotrivire. Fiecare dintre cei cu păreri diferite a urmat dovada pe care era obligat să o urmeze și de la care nu îi era îngăduit să se abată. Ei consideră că fratele lor, atunci când diferă de ei într-o faptă pentru a urma dovada, în realitate este în acord cu ei, fiindcă ei îi cheamă pe oameni să urmeze dovada oriunde s-ar afla. Dacă diferă de ei pentru a se conforma unei dovezi pe care o are, în realitate este în acord cu ei: a mers pe calea către care ei cheamă și îndrumă, anume luarea Cărții lui Allah Preaînaltul și a Sunnei Trimisului Său ﷺ drept criteriu de judecată.