Un citat, cu sursa lui.

Dau un exemplu dintr-o chestiune mică în comparație cu marile îndatoriri ale Islamului: șederea în rugăciune înainte de ridicarea pentru a doua sau a patra unitate. Unii învățați o socotesc sunna, alții nu, iar alții fac distincții în funcție de împrejurare. Deosebirea de părere este cunoscută. Dar dacă fratele și partenerul meu în chemare o socotește sunna, iar eu nu, el se așază, iar eu nu mă așez, ne este oare îngăduit să facem din aceasta un motiv să ne urâm, să ne expunem greșelile în public sau să ne defăimăm? Nu, pe Allah, nu ne este îngăduit! Companionii, Allah să fie mulțumit de ei, au avut păreri diferite în lucruri mai mari și mai importante decât acesta, fără să se îndepărteze sau să se urască unii pe alții. Cum se face că noi ajungem să ne urâm din cauza acestor chestiuni, mici în comparație cu altele mai importante din religie? Mulți dintre noi știu că, după întoarcerea Trimisului lui Allah ﷺ din expediția Al-Aḥzāb, Jibrīl a venit și i-a poruncit să meargă la Banū Qurayẓah, fiindcă încălcaseră legământul. Profetul ﷺ și-a îndemnat companionii să pornească spre ei și a spus: „Nimeni să nu împlinească rugăciunea de după-amiază decât la Banū Qurayẓah.” Au ieșit din Medina, iar timpul rugăciunii i-a prins pe drum. Unii au spus: „Nu ne rugăm decât la Banū Qurayẓah” și au amânat rugăciunea până când timpul ei a trecut. Alții au spus: „Ne rugăm la timpul ei, chiar dacă nu am ajuns la Banū Qurayẓah.” Profetul ﷺ a aflat și nu a mustrat niciuna dintre cele două părți. Nici ei nu au avut în inimi ură sau dușmănie unii față de alții. Această deosebire era mai gravă decât aceea privitoare la șederea înainte de ridicarea pentru a doua sau a patra unitate, fiindcă privea împlinirea rugăciunii în timpul ei ori în afara lui.