Un citat, cu sursa lui.

A spus, de asemenea — fie ca Allah să aibă milă de el! —, în Miṣbāḥ aẓ-Ẓalām, p. 499: «Cel la care a ajuns chemarea trimișilor la unicitatea lui Allah și la obligația supunerii față de El și care a înțeles că trimișii au adus aceasta nu are scuză pentru împotrivirea față de ei și părăsirea adorării lui Allah. Acesta este cel a cărui necredință este hotărâtă atunci când adoră pe altcineva în afară de Allah și Îi pune alături rivali și divinități. Șeicul și ceilalți musulmani nu au reținere în această privință. Șeicul nostru — fie ca Allah să aibă milă de el! — a afirmat și a lămurit aceasta, în acord cu învățații comunității și urmându-i. El nu a declarat necredința decât după stabilirea dovezii și limpezirea argumentului. A avut chiar reținere în declararea necredinței celui neștiutor dintre adoratorii mormintelor, dacă acesta nu avea pe cineva care să-l înștiințeze. Acesta este înțelesul cuvintelor șeicului Ibn Taymiyyah — fie ca Allah să aibă milă de el!: „Până când li se lămuresc cele aduse de Trimis ﷺ.” Dacă a avut loc lămurirea pe care cel căruia i se vorbește o înțelege și o pricepe, atunci chestiunea i s-a lămurit.» A spus și în Miṣbāḥ aẓ-Ẓalām, p. 516: «Șeicul nostru — fie ca Allah să aibă milă de el! — nu a declarat dintru început pe nimeni necredincios numai pentru fapta și politeismul său. El amâna aceasta până când știa că fusese stabilită dovada a cărei părăsire îl face pe om necredincios. Acest lucru este explicit în cuvintele sale în mai multe locuri, iar scrisorile sale asupra chestiunii sunt cunoscute.»