Un citat, cu sursa lui.

ومن تدبر كلامه عرف الرب عز وجل، وعرف عظيم سلطانه وقدرته، وعرف عظيم تفضله على المؤمنين، وعرف ما عليه من فرض عبادته، فألزم نفسه الواجب، فحذر مما حذره مولاه الكريم، فرغب فيما رغبه، ومن كانت هذه صفته عند تلاوته للقرآن وعند استماعه من غيره كان القرآن له شفاء، فاستغنى بلا مال، وعز بلا عشيرة، وأنس بما يستوحش منه غيره، وكان همه عند التلاوة للسورة إذا افتتحها متى أتعظ بما أتلو، ولم يكن مراده متى أختم السورة، وإنما مراده متى أعقل عن الله الخطاب، متى أزدجر، متى أعتبر؛ لأن تلاوة القرآن عبادة، لا تكون بغفلة، والله الموفق لذلك.

„Cel care meditează la cuvintele Sale Îl cunoaște pe Domnul, Preaputernicul și Mărețul, cunoaște măreția stăpânirii și puterii Sale, marea Sa binefacere față de credincioși și îndatorirea de a-L adora. El se obligă să împlinească ceea ce îi revine, se ferește de cele împotriva cărora îl avertizează Nobilul său Stăpân și dorește ceea ce El îl îndeamnă să dorească. Pentru cel care se află în această stare atunci când recită Coranul ori îl ascultă de la altcineva, Coranul este vindecare. El se simte îndestulat fără avere, cinstit fără sprijinul unui neam și liniștit în ceea ce altora le aduce singurătate. Când începe să recite o sură, preocuparea sa este: «Când voi lua aminte la ceea ce recit?» Scopul său nu este: «Când voi termina sura?», ci: «Când voi înțelege cuvântarea lui Allah? Când mă voi opri de la rău? Când voi lua învățătură?» Recitarea Coranului este un act de adorare, care nu se împlinește cu nepăsare. Allah este Cel care dă izbânda în aceasta.”^[21]

Al-Ājurrī