Un citat, cu sursa lui.

Exagerarea în actele de adorare constă în înăsprirea lor, până într-atât încât cineva socotește că neîndeplinirea vreunuia dintre ele este necredință și ieșire din Islam. Așa este exagerarea khārijiților și a muʿtaziliților, care au spus că acela care săvârșește un păcat major este în afara Islamului, iar sângele lui și averea lui devin îngăduite. Ei au îngăduit răzvrătirea împotriva conducătorilor și vărsarea de sânge. La fel și muʿtaziliții, care au spus: „Cel care săvârșește un păcat major se află într-o poziție între cele două poziții: credință și necredință”. Aceasta este o înăsprire care a dus la pierzanie. În opoziție cu această înăsprire a apărut permisivitatea murjiʾiților, care au spus că uciderea, adulterul, furtul, consumul de vin și alte păcate majore asemenea lor nu scot din credință și nu o diminuează cu nimic, că pentru credință este suficientă recunoașterea și că credința celui care săvârșește un păcat major este asemenea credinței lui Jibrīl și a Mesagerului lui Allah ﷺ, fiindcă oamenii nu se deosebesc în privința credinței. Ei ajung să spună chiar că Iblīs este credincios, fiindcă recunoaște. Dacă li se spune că Allah l-a declarat necredincios, ei răspund: „Atunci recunoașterea lui nu este sinceră, ci este mincinoasă”.