Al-Mumtahanah · 60:1–9

Versetele 1 la 9

Multi dintre autorii de tafsir, Allah sa aiba mila de ei, au pomenit ca pricina revelarii acestor versete nobile se afla in intamplarea lui Hatib ibn Abi Balta'ah. Cand Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a pornit in expeditia cuceririi, Hatib le-a scris politeistilor din Mecca, instiintandu-i ca Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, pornise spre ei, pentru a-si castiga astfel bunavointa lor, nu din indoiala sau fatarnicie. A trimis scrisoarea printr-o femeie, iar Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a fost instiintat despre fapta lui. A trimis pe cineva dupa femeie inainte ca ea sa ajunga la destinatie, a luat scrisoarea de la ea si l-a mustrat pe Hatib. Acesta a adus o dezvinovatire pe care Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a primit-o.¹²

Aceste versete cuprind o interdictie aspra de a-i lua ca aliati pe necredinciosi, fie ei politeisti sau de alta categorie, si de a le arata afectiune. Ele arata ca acest lucru este potrivnic credintei si caii lui Ibrahim, prietenul apropiat al lui Allah, pacea fie asupra lui. El contrazice si ratiunea, care cere cea mai mare precautie fata de dusmanul ce nu precupeteste niciun efort in dusmania sa si care foloseste orice prilej pentru a-i pricinui rau celui pe care il dusmaneste.

Allah Preainaltul spune: „O, voi cei care credeti!”, adica: lucrati potrivit cerintelor credintei voastre, luandu-l ca aliat pe cel care traieste in credinta si impotrivindu-va celui care i se impotriveste, caci acesta este dusmanul lui Allah si dusmanul credinciosilor. „Nu-i luati pe dusmanul Meu si pe dusmanul vostru ca aliati, aratandu-le afectiune”, adica: va grabiti sa le aratati afectiune si cautati mijloacele care duc la aceasta. Odata ce afectiunea se statorniceste, ea este urmata de sprijin si alianta; astfel, robul iese din credinta, ajunge printre necredinciosi si se desparte de oamenii credintei. Mai mult, celui care ii ia ca aliati pe necredinciosi ii lipseste demnitatea: cum poate sa se alieze cu cel mai inversunat dusman al sau, care nu-i doreste decat raul, si sa se impotriveasca Domnului si Ocrotitorului sau, Care ii doreste binele, i-l porunceste si il indeamna la el?

Un alt motiv care il indeamna pe credincios sa se impotriveasca necredinciosilor este faptul ca ei au tagaduit adevarul venit la credinciosi. Nu exista impotrivire si vrajmasie mai mare decat aceasta: ei au tagaduit temelia religiei voastre si au pretins ca sunteti rataciti si lipsiti de calauzire, in vreme ce ei sunt cei care au tagaduit adevarul asupra caruia nu incape nicio indoiala. Este cu neputinta ca acela care respinge adevarul sa aiba vreo dovada sau vreun argument care sa arate ca afirmatia lui este corecta. Dimpotriva, simpla cunoastere a adevarului¹³ arata desertaciunea si stricaciunea spuselor celui care il respinge.

Din dusmania lor adanca face parte si faptul ca „ii alunga pe Trimis si pe voi”, o, credinciosilor, din casele voastre si va izgonesc din tinuturile voastre. In ochii lor nu aveti alta vina decat ca „credeti in Allah, Domnul vostru”, Cel pe Care intreaga creatie este datoare sa-L adore, fiindca El i-a purtat de grija si a revarsat asupra ei binefacerile vazute si nevazute; El este Allah Preainaltul. Intrucat ei s-au abatut de la aceasta porunca, cea mai inalta dintre indatoriri, iar voi ati implinit-o, v-au dusmanit si v-au scos din casele voastre din aceasta pricina. Ce religie, ce demnitate si ce ratiune ii mai raman robului daca ii ia ca aliati pe necredinciosii care au aceasta purtare in orice vreme si in orice loc, iar de la a-i face rau nu-i opreste decat frica sau o piedica puternica?

„Daca ati iesit sa luptati pe calea Mea si sa cautati multumirea Mea”, adica: daca scopul plecarii voastre este lupta pe calea lui Allah, pentru inaltarea Cuvantului Sau si pentru cautarea multumirii Lui, atunci lucrati potrivit acestui scop, luandu-i ca aliati pe apropiatii lui Allah si impotrivindu-va dusmanilor Sai. Aceasta se numara printre cele mai inalte forme de lupta pe calea Lui¹⁴ si printre cele mai de seama fapte prin care oamenii se apropie de Allah si cauta multumirea Sa.

„Le aratati afectiune in ascuns, in vreme ce Eu stiu ceea ce ascundeti si ceea ce faceti cunoscut”, adica: cum puteti sa le aratati afectiune necredinciosilor in taina si sa ascundeti aceasta, stiind ca Allah cunoaste ceea ce ascundeti si ceea ce faceti cunoscut? Chiar daca acest lucru le ramane ascuns credinciosilor, el nu-I ramane ascuns lui Allah Preainaltul. El ii va rasplati pe robi pentru binele si raul pe care le cunoaste despre ei. „Iar acela dintre voi care face aceasta”, adica ii ia ca aliati pe necredinciosi dupa ce Allah l-a avertizat sa nu o faca, „s-a abatut de la calea cea dreapta”, fiindca a urmat o purtare potrivnica Legii, ratiunii si demnitatii omenesti.

Apoi Allah Preainaltul a aratat cat de puternica este dusmania lor, pentru a-i indemna pe credinciosi sa li se impotriveasca: „Daca pun mana pe voi”, adica daca va gasesc si li se iveste prilejul de a va vatama, „va vor fi dusmani” pe fata si „isi vor intinde spre voi mainile”, ucigandu-va, lovindu-va si facandu-va alte asemenea rele, „si limbile cu rau”, adica prin vorbe urate, insulte si altele asemenea. „Si ar dori sa deveniti necredinciosi”: acesta este scopul lor cel mai inalt si ceea ce urmaresc de la voi.

Daca aduceti drept motiv si spuneti: „Ii luam ca aliati pe necredinciosi din pricina legaturilor de rudenie si a averilor”, atunci averile si copiii vostri nu va vor fi de niciun folos inaintea lui Allah. „Allah vede ceea ce faceti.” De aceea v-a avertizat sa nu-i luati ca aliati pe necredinciosii a caror alianta va vatama.

„Ati avut”, o, voi, credinciosilor, „o pilda frumoasa”, adica un model bun si o urmare care va aduce folos, „in Ibrahim si in cei care erau impreuna cu el”, dintre credinciosi. Caci vi s-a poruncit sa urmati credinta lui Ibrahim, cel inclinat numai catre adevar. „Cand au spus neamului lor: Noi ne lepadam de voi si de ceea ce adorati in afara lui Allah”, adica atunci cand Ibrahim, pacea fie asupra lui, si credinciosii care erau impreuna cu el s-au lepadat de neamul lor politeist si de ceea ce acesta adora in afara lui Allah. Apoi si-au aratat dusmania in termenii cei mai limpezi, spunand: „Ne dezicem de voi si s-au ivit”, adica s-au aratat limpede, „intre noi si voi dusmania si ura”, adica ura din inimi, disparitia afectiunii si dusmania manifestata prin fapte. Aceasta dusmanie si aceasta ura nu au un termen sau o limita, ci vor dainui „pentru totdeauna”, atata vreme cat staruiti in necredinta voastra, „pana cand veti crede numai in Allah”. Daca veti crede numai in Allah, dusmania si ura vor disparea si se vor transforma in afectiune si alianta.

Asadar, o, credinciosilor, aveti o pilda frumoasa in Ibrahim si in cei care erau impreuna cu el, in ceea ce priveste credinta, afirmarea unicitatii lui Allah, cerintele si urmarile lor, precum si adorarea exclusiva a lui Allah in toate. Exista insa o singura exceptie: „in afara de vorbele lui Ibrahim catre tatal sau”, Azar, politeistul necredincios si indarjit, pe care l-a chemat la credinta si la afirmarea unicitatii lui Allah, dar care a refuzat. Atunci Ibrahim i-a spus: „Voi cere negresit iertare pentru tine”, desi „nu pot face nimic pentru tine inaintea lui Allah”. Insa Il voi chema pe Domnul meu; poate ca, rugandu-ma Domnului meu, nu voi fi nefericit. Nu trebuie sa-l urmati pe Ibrahim in aceasta imprejurare, in care s-a rugat pentru un politeist. Nu va este ingaduit sa va rugati pentru politeisti si sa spuneti: „Noi urmam in aceasta credinta lui Ibrahim.” Allah a aratat motivul pentru care Ibrahim a facut aceasta, spunand: „Ibrahim nu a cerut iertare pentru tatal sau decat din pricina unei fagaduinte pe care i-o facuse. Insa, cand i s-a aratat limpede ca el era un dusman al lui Allah, s-a lepadat de el...” [at-Tawbah 9:114].

Aveti o pilda frumoasa in Ibrahim si in cei care erau impreuna cu el, atunci cand L-au chemat pe Allah, s-au increzut in El, s-au intors catre El si si-au recunoscut neputinta si lipsurile. Ei au spus: „Doamne al nostru, in Tine ne-am increzut”, adica: pe Tine ne sprijinim pentru a dobandi ceea ce ne foloseste si pentru a indeparta ceea ce ne vatama; in Tine ne punem increderea pentru aceasta, o, Doamne al nostru. „Si catre Tine ne-am intors”, adica: ne-am intors la ascultarea de Tine, la cautarea multumirii Tale si la tot ceea ce ne apropie de Tine. Ne grabim sa implinim acestea si ne straduim sa facem binele. Stim ca la Tine ne vom intoarce, asa ca ne pregatim sa venim inaintea Ta si facem ceea ce ne apropie de Tine.

„Doamne al nostru, nu ne face o incercare pentru cei care nu cred”, adica: nu le da putere asupra noastra din pricina pacatelor noastre, incat sa ne prigoneasca si sa ne impiedice, pe cat pot, sa ne implinim credinta. Astfel, ar ajunge ei insisi intr-o incercare, fiindca, vazand ca biruinta le apartine, ar crede ca ei urmeaza adevarul, iar noi desertaciunea, si ar spori in necredinta si in nelegiuire. „Si iarta-ne”, adica iarta pacatele si faptele rele pe care le-am savarsit, precum si neimplinirea poruncilor Tale. „Doamne al nostru, Tu esti Cel Atotputernic”, Cel Care supune orice lucru, „Cel Intelept”, Cel Care asaza fiecare lucru la locul sau. Prin puterea si intelepciunea Ta, da-ne biruinta asupra dusmanilor nostri, iarta-ne pacatele si indreapta-ne lipsurile.

Apoi Allah a repetat indemnul de a-i lua drept pilda si de a le urma exemplul, spunand: „Ati avut in ei o pilda frumoasa.” Nu tuturor le este usor sa urmeze aceasta pilda, ci ea este inlesnita doar „celui care isi pune nadejdea in Allah si in Ziua de Apoi”. Credinta si asteptarea rasplatii ii usureaza robului orice greutate, fac sa i se para putin tot ceea ce implineste si il indeamna sa-i urmeze cat mai mult pe robii drepti ai lui Allah, pe profeti si pe trimisi. El se vede intr-o nevoie adanca de aceasta si cu totul dependent de ea. „Iar cel care se abate” de la ascultarea de Allah si de la urmarea trimisilor Sai nu-si vatama decat propriul suflet si nu-I pricinuieste lui Allah niciun rau. „Allah este Cel Lipsit de Nevoie”, a Carui independenta este deplina si absoluta din toate punctele de vedere si Care nu are nevoie de niciuna dintre fapturile Sale, „Cel Vrednic de Lauda” in Fiinta Sa, in numele, insusirile si faptele Sale. El este laudat pentru toate acestea.

Apoi Allah Preainaltul a aratat ca dusmania pe care le-a poruncit credinciosilor sa o aiba fata de politeisti si prin care i-a descris ramane valabila atata vreme cat acestia staruie in politeismul si necredinta lor. Daca trec la credinta, atunci hotararea urmeaza temeiul de care este legata, iar afectiunea intemeiata pe credinta revine. Asadar, o, credinciosilor, nu va pierdeti nadejdea in intoarcerea lor la credinta! „Poate ca Allah va pune afectiune intre voi si aceia dintre ei cu care sunteti in dusmanie”, afectiune al carei temei este intoarcerea lor la credinta. „Allah este Atotputernic” asupra oricarui lucru. Printre acestea se afla calauzirea inimilor si schimbarea lor dintr-o stare in alta. „Allah este Atoateiertator, Indurator”: niciun pacat nu este prea mare pentru ca El sa-l ierte si niciun cusur nu este prea mare pentru ca El sa-l acopere. „Spune: O, robii Mei care ati intrecut masura impotriva voastra insiva, nu deznadajduiti de indurarea lui Allah! Allah iarta toate pacatele. El este Atoateiertator, Indurator” [az-Zumar 39:53]. Acest verset cuprinde un semn si o veste buna despre intrarea in Islam a unora dintre politeistii care, la vremea aceea, erau dusmanii credinciosilor. Asa s-a si intamplat; Lui I se cuvin lauda si recunostinta.

Cand au fost revelate aceste versete nobile, care ii indeamna pe credinciosi sa se impotriveasca necredinciosilor, ele au avut o puternica inraurire asupra lor, iar ei le-au implinit in cel mai desavarsit chip. Au ajuns sa se fereasca, temandu-se sa nu pacatuiasca, de pastrarea legaturilor cu unele dintre rudele lor politeiste, crezand ca si aceasta intra in ceea ce Allah interzisese. Atunci Allah i-a instiintat ca acest lucru nu intra in interdictie si a spus: „Allah nu va opreste sa va purtati cu bunatate si dreptate fata de aceia care nu au luptat impotriva voastra din pricina religiei si nu v-au alungat din casele voastre. Allah ii iubeste pe cei drepti.” Adica Allah nu va opreste sa aratati bunatate, sa pastrati legaturile, sa rasplatiti binele cu bine si sa fiti drepti fata de politeistii dintre rudele voastre si fata de altii, cata vreme ei nu s-au ridicat sa lupte impotriva voastra din pricina religiei si sa va scoata din casele voastre. Nu aveti nicio vina daca pastrati legaturile cu ei, fiindca, in aceasta imprejurare, pastrarea lor nu cuprinde nimic oprit si nu aduce urmari vatamatoare. Tot astfel, Allah Preainaltul a spus despre parintii necredinciosi al caror copil este musulman: „Daca se straduiesc sa te faca sa-Mi asociezi ceva despre care nu ai nicio stiinta, nu le da ascultare, dar poarta-te cu ei in aceasta lume cu bunatate” [Luqman 31:15].

Cuvintele Sale: „Allah va opreste doar sa-i luati ca aliati pe aceia care au luptat impotriva voastra din pricina religiei”, adica din pricina religiei voastre, fiind dusmani ai religiei lui Allah si ai celor care o urmeaza, „v-au alungat din casele voastre si au ajutat”, adica i-au sprijinit pe altii, „la alungarea voastra”. Allah va opreste sa-i luati ca aliati, oferindu-le sprijin si afectiune prin cuvinte si fapte. Insa bunatatea si binefacerea voastra care nu inseamna luarea politeistilor ca aliati nu sunt interzise de Allah. Dimpotriva, ele intra in porunca generala de a face bine rudelor si altora, dintre oameni si dintre celelalte fapturi. „Iar aceia care ii iau ca aliati”, dintre voi, „aceia sunt cei nelegiuiti.” Aceasta nelegiuire este pe masura aliantei. Daca alianta este deplina, ea constituie o necredinta care scoate omul din Islam; sub acest nivel se afla trepte dintre care unele sunt foarte grave, iar altele mai putin grave.