Al-Hashr · 59:1–17

Versetele 1 la 17

Comentariul versetelor 1 la 7

Aceasta sura se mai numeste si Sura Banu an-Nadir. Acestia erau un grup numeros de evrei care locuiau langa Medina pe vremea trimiterii Profetului, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui. Cand Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a fost trimis si a emigrat la Medina, ei nu au crezut in el, alaturi de ceilalti evrei care l-au tagaduit. Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a incheiat un acord de pace cu grupurile de evrei care ii erau vecini in Medina. La aproximativ sase luni dupa batalia de la Badr, Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, s-a dus la ei si le-a cerut sa-l ajute la plata despagubirii pentru cei doi barbati din tribul Kilab pe care ii ucisese Amr ibn Umayyah ad-Damri. Ei au spus: „Vom face aceasta, Abul-Qasim! Asaza-te aici pana iti implinim cererea!” Apoi unii dintre ei s-au retras deoparte cu ceilalti, iar Seitan le-a impodobit nenorocirea care le fusese scrisa. Au uneltit sa-l ucida, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, si au spus: „Care dintre voi va lua aceasta piatra de moara, va urca si o va arunca peste capul lui, zdrobindu-l cu ea?” Cel mai nelegiuit dintre ei, Amr ibn Jihash, a spus: „Eu!” Sallam ibn Mishkam le-a spus: „Nu faceti aceasta! Pe Allah, el va fi instiintat despre ceea ce v-ati propus, iar aceasta ar insemna incalcarea legamantului dintre noi si el”.

Revelatia i-a venit pe loc de la Domnul sau, instiintandu-l despre ceea ce planuiau impotriva lui. S-a ridicat in graba si a pornit spre Medina. Insotitorii lui l-au ajuns din urma si i-au spus: „Te-ai ridicat fara sa bagam de seama!” El i-a instiintat despre ceea ce planuisera evreii impotriva lui. Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, le-a trimis vorba: „Iesiti din Medina si nu mai locuiti aici alaturi de mine! Va dau ragaz zece zile; oricui va fi gasit dupa aceea i se va taia gatul”. Ei au ramas cateva zile, pregatindu-se. Fatarnicul Abd Allah ibn Ubayy ibn Salul le-a trimis mesajul: „Nu parasiti casele voastre! Am cu mine doua mii de oameni care vor intra cu voi in fortareata voastra si vor muri aparandu-va. Banu Qurayzah si aliatii vostri din Ghatafan va vor ajuta”. Conducatorul lor, Huyayy ibn Akhtab, s-a lasat atras de ceea ce acesta ii spusese si i-a trimis Trimisului lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, urmatorul raspuns: „Nu vom iesi din casele noastre. Fa ce crezi de cuviinta!” Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, si insotitorii lui au rostit: „Allah este Cel mai Mare!” si au pornit impotriva lor. Ali ibn Abi Talib purta steagul. Musulmanii s-au asezat in jurul fortaretelor lor, tragand cu sageti si aruncand pietre. Banu Qurayzah s-au tinut deoparte, iar Ibn Ubayy si aliatii lor din Ghatafan i-au tradat. Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, i-a asediat, le-a taiat palmierii si i-a ars. Ei i-au trimis vorba: „Vom iesi din Medina”. El le-a ingaduit sa plece cu familiile lor si cu bunurile pe care le puteau duce camilele, in afara armelor. Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a preluat averile si armele.

Bunurile celor din Banu an-Nadir i-au revenit numai Trimisului lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, pentru nevoile care se iveau si pentru interesele musulmanilor. El nu a scos din ele o cincime, deoarece Allah i le daduse fara ca musulmanii sa fi manat impotriva lor cai sau camile. I-a izgonit la Khaybar, printre ei aflandu-se si capetenia lor, Huyayy ibn Akhtab. A luat in stapanire pamanturile si casele lor si a preluat armele, gasind cincizeci de armuri, cincizeci de coifuri si trei sute patruzeci de sabii. Acesta este, pe scurt, ceea ce s-a intamplat cu ei, asa cum au relatat autorii cartilor de biografie.⁵

Allah Preainaltul incepe aceasta sura instiintand ca tot ceea ce este in ceruri si pe pamant Il preamareste pe Domnul sau cu lauda, Il declara mai presus de ceea ce nu se potriveste maretiei Sale, I se inchina si se supune grandorii Sale. El este Cel Atotputernic, Care a supus toate lucrurile; nimic nu se poate impotrivi Lui si nimic, oricat de greu, nu-I este cu neputinta. El este Cel Intelept in creatia si porunca Sa: nu creeaza nimic fara rost, nu legiuieste nimic lipsit de folos si nu face decat ceea ce cere intelepciunea Sa.

Din aceasta face parte si ajutorul dat de El Trimisului Sau, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, impotriva celor din Banu an-Nadir care nu au crezut, dintre oamenii Scripturii. Cand l-au tradat pe Trimisul Sau, El i-a scos din casele si tinuturile cu care se obisnuisera si pe care le iubeau. Scoaterea lor de acolo a fost prima adunare si izgonire pe care Allah le-a hotarat-o prin mana Trimisului Sau Muhammad, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui. Ei au fost izgoniti la Khaybar. Acest verset nobil arata ca avea sa mai existe pentru ei o alta adunare si izgonire. Aceasta s-a petrecut cand Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, i-a izgonit din Khaybar, iar apoi Umar, Allah sa fie multumit de el, i-a scos de acolo pe cei ramasi.

„Voi nu credeati”, o, musulmanilor, „ca vor pleca” din casele lor, din pricina tariei fortificatiilor, a apararii si a pozitiei lor puternice in ele. „Iar ei credeau ca fortaretele lor ii vor apara de Allah”: erau incantati de ele, se lasau amagiti de ele si socoteau ca nimeni nu-i va putea atinge sau birui. Insa hotararea lui Allah este mai presus de toate acestea; in fata Lui nu folosesc nici fortaretele, nici cetatuile, nici taria si nici apararea. De aceea El spune: „Insa Allah a venit asupra lor de unde nu se asteptau”, adica pe o cale si printr-o poarta despre care nici nu le trecuse prin minte ca ar putea fi atinsi prin ea. El, Preainaltul, „a aruncat spaima in inimile lor”: o frica puternica, cea mai mare ostire a lui Allah, in fata careia nu sunt de folos nici numarul mare, nici pregatirea, nici forta si nici taria.

Ei socoteau ca singurul loc prin care ar putea ajunge la ei vreo slabiciune, daca aceasta ar fi ajuns, erau fortaretele in care se baricadasera si pe care se bizuiau cu toata increderea. Dar cine se increde in altcineva decat Allah este parasit, iar sprijinul cautat in altcineva decat Allah se intoarce impotriva lui. Astfel, a venit asupra lor o hotarare cereasca, ce s-a abatut asupra inimilor lor, locul statorniciei si al rabdarii sau al slabiciunii si al lipsei de vlaga. Ea le-a inlaturat forta, puterea si taria, lasandu-le in schimb slabiciune, neputinta si lasitate, pe care nu aveau niciun mijloc sa le respinga. Toate acestea au devenit un ajutor impotriva lor. De aceea El spune: „Isi daramau casele cu propriile maini si cu mainile credinciosilor”. Ei facusera pace cu Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, cu conditia sa poata lua ceea ce incapea pe camile; de aceea au desfacut multe dintre acoperisurile pe care le pretuiau. Tot ei, prin nedreptatea lor, le-au dat credinciosilor puterea sa le ruineze casele si sa le darame fortaretele. Asadar, ei insisi si-au pricinuit raul si au ajutat cel mai mult la propria lor pierzanie.⁶

„Luati aminte, asadar, voi, cei inzestrati cu vedere!”, adica voi, cei cu privire patrunzatoare si cu minte intreaga. In aceasta este o pilda din care se cunoaste ceea ce Allah Preainaltul le face celor care dusmanesc adevarul si isi urmeaza poftele. Nu le-au folosit nici puterea, nici apararea, nici taria si nici fortificatiile atunci cand a venit asupra lor porunca lui Allah; pedeapsa i-a ajuns din pricina pacatelor lor. Invatatura se ia din sensul general, nu numai din imprejurarea particulara care a prilejuit revelatia. Acest verset porunceste sa tragem invataminte, sa judecam un caz prin cel asemanator lui, sa comparam un lucru cu ceea ce ii seamana si sa cugetam la sensurile si intelepciunile cuprinse in porunci, asupra carora se apleaca mintea si gandirea. Prin aceasta mintea se desavarseste, vederea launtrica se lumineaza, credinta sporeste si se dobandeste intelegerea adevarata.

Apoi Allah Preainaltul arata ca acesti evrei nu au primit intreaga pedeapsa pe care o meritau si ca El le-a usurat-o. Daca nu le-ar fi hotarat izgonirea care i-a lovit si nu ar fi randuit-o prin hotararea Sa, care nu se schimba si nu se modifica, ar fi avut parte de altfel de chin si pedeapsa in aceasta lume. Dar, chiar daca au scapat de pedeapsa lumeasca aspra, in Viata de Apoi ii asteapta chinul Focului, a carui asprime nu o cunoaste decat Allah. Sa nu le treaca prin minte ca pedeapsa lor s-a incheiat, s-a ispravit si ca nu a mai ramas nimic din ea pentru ei! Ceea ce Allah le-a pregatit din pedeapsa Vietii de Apoi este mai mare si mai cumplit.

„Aceasta”, fiindca „s-au impotrivit lui Allah si Trimisului Sau”: I-au dusmanit, au luptat impotriva Lor si s-au straduit sa le incalce poruncile. Aceasta este randuiala si purtarea Lui cu acela care I se impotriveste: „Iar pentru cel care I se impotriveste lui Allah, Allah este aspru la pedeapsa”.

Cand Banu an-Nadir i-au invinuit pe Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, si pe musulmani pentru taierea palmierilor si a copacilor, pretinzand ca aceasta era o fapta de stricaciune si folosind-o ca sa-i ponegreasca pe musulmani, Allah Preainaltul a aratat ca taierea palmierilor sau lasarea lor in picioare se facea cu ingaduinta si porunca Sa. „Si pentru ca El sa-i umileasca pe cei nelegiuiti”: El v-a dat putere sa le taiati palmierii si sa-i ardeti, pentru ca aceasta sa fie o pedeapsa si o umilire pentru ei in aceasta lume, prin care sa li se cunoasca neputinta deplina, caci nu au fost in stare sa-si apere palmierii, izvorul hranei lor. Cuvantul „linah” cuprinde toti palmierii, potrivit celei mai temeinice si mai potrivite interpretari. Aceasta a fost starea celor din Banu an-Nadir si felul in care Allah Preainaltul i-a pedepsit in aceasta lume.

Apoi El arata cui i-au fost transferate bunurile si lucrurile lor, spunand: „Pentru ceea ce Allah i-a dat Trimisului Sau din bunurile lor”, adica de la locuitorii acestei asezari, Banu an-Nadir, voi, musulmanilor, „nu ati manat nici cai si nici camile”.⁷ Nu ati adunat si nu ati mobilizat osti pentru a le obtine, adica nu v-ati ostenit pentru dobandirea lor nici voi insiva si nici animalele voastre; Allah le-a aruncat spaima in inimi, iar bunurile v-au revenit curate, fara truda. De aceea El spune: „Insa Allah le da trimisilor Sai putere asupra cui voieste. Allah este cu putere peste toate”. Din desavarsirea puterii Sale face parte faptul ca nimic nu I se poate impotrivi si ca nicio fiinta puternica nu-I poate rezista.

In terminologia juristilor, „fay'” inseamna bunurile luate de drept de la necredinciosi fara lupta, precum aceste bunuri de la care ei au fugit si pe care le-au parasit de frica musulmanilor. Ele au fost numite „fay'” deoarece s-au intors de la necredinciosii care nu le merita la musulmanii care au asupra lor dreptul cel mai mare. Randuiala lor generala este cea pomenita de Allah in cuvintele Sale: „Ceea ce Allah i-a dat Trimisului Sau din bunurile locuitorilor cetatilor”, in general, fie ca aceasta a avut loc pe vremea Trimisului, fie dupa el, in vremea celor din comunitatea sa care preiau conducerea: „Ii apartine lui Allah, Trimisului, rudelor apropiate, orfanilor, sarmanilor si calatorului ramas fara mijloace”. Acest verset este asemenea celui din sura al-Anfal: „Sa stiti ca, din orice prada dobanditi, o cincime Ii apartine lui Allah, Trimisului, rudelor apropiate, orfanilor, sarmanilor si calatorului ramas fara mijloace”.

Acest „fay'” se imparte, asadar, in cinci parti. Partea lui Allah si a Trimisului Sau este cheltuita pentru interesele generale ale musulmanilor. O cincime le revine rudelor apropiate, adica Banu Hashim si Banu al-Muttalib, oriunde s-ar afla, barbatii si femeile lor fiind tratati in mod egal in aceasta privinta. Banu al-Muttalib au fost inclusi impreuna cu Banu Hashim in cincimea din cincime, iar ceilalti urmasi ai lui Abd Manaf nu au fost inclusi, deoarece cei dintai li s-au alaturat celor din Banu Hashim in intrarea in vale atunci cand Quraysh au hotarat impreuna sa-i izoleze si sa-i dusmaneasca. Ei l-au sprijinit pe Trimisul lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, spre deosebire de ceilalti. De aceea Profetul, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, a spus despre Banu al-Muttalib: „Ei nu m-au parasit nici in vremea nestiintei si nici in Islam”.⁸ O cincime le revine orfanilor saraci, adica celor al caror tata a murit si care nu au ajuns la pubertate; o cincime, sarmanilor; si o cincime, calatorilor, adica strainilor ramasi fara mijloace departe de tinuturile lor.

Allah a randuit aceasta impartire si a restrans „fay'”-ul la acesti beneficiari anume, „pentru ca aceste bunuri sa nu circule doar printre cei bogati dintre voi”, adica sa nu ramana numai in posesia si in circulatia celor bogati. Daca nu ar fi randuit astfel, bogatii puternici le-ar fi trecut de la unii la altii, iar celorlalti oameni lipsiti de putere nu le-ar fi revenit nimic din ele. In aceasta s-ar afla rele pe care numai Allah le cunoaste, dupa cum in respectarea poruncii si a Legii lui Allah se afla foloase care nu pot fi numarate. De aceea Allah a poruncit printr-o regula cuprinzatoare si un principiu general: „Ceea ce va da Trimisul, luati, iar de la ceea ce va opreste, abtineti-va!” Aceasta cuprinde temeliile si ramurile religiei, partea ei vazuta si cea launtrica. Oamenii sunt datori sa primeasca si sa urmeze ceea ce a adus Trimisul, fara sa le fie ingaduit sa i se impotriveasca. Hotararea Trimisului asupra unui lucru este asemenea hotararii lui Allah Preainaltul: nimeni nu are ingaduinta si nici scuza sa o paraseasca, iar cuvantul nimanui nu poate fi pus inaintea cuvantului sau. Apoi El le porunceste sa se teama de Allah, caci aceasta da viata inimilor si sufletelor si face sa prospere aceasta lume si Viata de Apoi; prin ea se dobandesc fericirea statornica si marea izbanda, iar prin neglijarea ei vin nefericirea vesnica si chinul fara sfarsit. El spune: „Temeti-va de Allah, caci Allah este aspru la pedeapsa” fata de cel care paraseste evlavia si prefera sa-si urmeze poftele.

Comentariul versetelor 8 la 10

Apoi Allah Preainaltul arata intelepciunea si motivul pentru care a atribuit bunurile „fay'” celor carora le-a randuit. Acestia sunt vrednici sa fie ajutati si merita ca bunurile sa le fie date lor. Printre ei sunt muhajirunii⁹, care au parasit lucrurile iubite si familiare: casele, tinuturile, oamenii dragi, prietenii si averile, din dorinta de a ajunge la Allah, pentru a sprijini religia lui Allah si din iubire fata de Trimisul lui Allah. Acestia sunt cei sinceri, care au lucrat potrivit credintei lor si si-au adeverit-o prin fapte bune si prin acte de adorare anevoioase, spre deosebire de cel care pretinde ca are credinta, dar nu o adevereste prin lupta, emigrare si alte acte de adorare.

Printre ei sunt si ansarii, din triburile Aws si Khazraj, care au crezut in Allah si in Trimisul Sau de bunavoie, din iubire si prin propria alegere. Ei i-au oferit adapost Trimisului lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, si l-au aparat de orice dusman, rosu sau negru. S-au statornicit in salasul emigrarii si al credintei, pana cand acesta a devenit un refugiu si un loc de intoarcere pentru credinciosi, in care emigrantii cautau adapost si sub a carui ocrotire musulmanii locuiau in siguranta. Toate celelalte tinuturi erau atunci tinuturi de razboi, de politeism si de rau. Sprijinitorii religiei au continuat sa gaseasca adapost la ansari, pana cand Islamul s-a raspandit, s-a intarit si a inceput sa sporeasca si sa creasca putin cate putin. Ei au cucerit inimile prin stiinta, credinta si Coran, iar tinuturile prin sabie si sulita. Printre insusirile lor frumoase se numara faptul ca „ii iubesc pe cei care au emigrat la ei”, datorita iubirii lor fata de Allah si Trimisul Sau: i-au iubit pe cei iubiti de El si pe cei care I-au sprijinit religia.

„Si nu simt in piepturile lor nicio invidie pentru ceea ce li s-a dat acelora”: nu-i invidiaza pe muhajiruni pentru ceea ce Allah le-a daruit din harul Sau si pentru virtutile si meritele deosebite cu care i-a cinstit si de care acestia sunt vrednici. Aceasta arata curatia inimilor lor, lipsa de ranchiuna, de ura si de invidie. Totodata, arata ca muhajirunii sunt mai presus de ansari, deoarece Allah i-a pomenit mai intai si a spus ca ansarii nu simt in piepturile lor nicio invidie pentru ceea ce li s-a dat acelora. Aceasta dovedeste ca Allah Preainaltul le-a daruit muhajirunilor ceea ce nu le-a daruit ansarilor si altora. De asemenea, ei au unit sprijinirea religiei cu emigrarea.

Cuvintele Sale: „Ei ii pun mai presus de ei insisi, chiar daca sunt ei insisi in lipsuri” arata una dintre insusirile prin care ansarii i-au intrecut pe ceilalti si s-au deosebit de cei din jur: preferarea altora inaintea lor insisi. Aceasta este forma cea mai desavarsita de darnicie: sa daruiesti altora lucrurile pe care sufletul le iubeste, fie ele averi sau altele, chiar daca ai tu insuti nevoie de ele, ba chiar daca esti in stramtorare si saracie. Aceasta nu izvoraste decat dintr-un caracter curat si dintr-o iubire fata de Allah Preainaltul care este pusa inaintea iubirii pentru dorintele si placerile sufletului. Un exemplu este intamplarea acelui ansar din pricina caruia a fost revelat versetul: el l-a pus pe oaspetele sau inaintea lui, oferindu-i mancarea lui si a familiei si copiilor sai, iar ei s-au culcat flamanzi.¹⁰

Preferarea altora inaintea ta este opusul egoismului: cea dintai este laudabila, pe cand egoismul este vrednic de osanda, fiind o trasatura a avaritiei si a zgarceniei. Cel caruia i-a fost daruita puterea de a-i pune pe altii inaintea sa a fost pazit de zgarcenia propriului suflet. „Cei care sunt paziti de zgarcenia propriului suflet, aceia sunt cei care izbutesc”. Pazirea de zgarcenia sufletului cuprinde pazirea de ea in toate cele poruncite. Cand omul este pazit de zgarcenia sa, sufletul lui primeste cu bunavointa poruncile lui Allah si ale Trimisului Sau: le implineste ascultator, supus si cu inima deschisa. Sufletul lui paraseste de bunavoie ceea ce Allah a oprit, chiar daca acel lucru ii este drag, il cheama si il doreste; de asemenea, daruieste cu bunavointa averea pe calea lui Allah, cautand multumirea Lui. Prin aceasta se dobandesc reusita si izbanda, spre deosebire de cel care nu a fost pazit de zgarcenia sufletului sau, ci a fost lovit de aceasta zgarcenie fata de bine, care este radacina si izvorul raului.

Aceste doua categorii vrednice si curate sunt nobilii insotitori ai Profetului si conducatorii de seama. Ei au dobandit intaietatile, virtutile si meritele prin care i-au intrecut pe cei de dupa ei si i-au ajuns din urma pe cei de dinaintea lor. Au devenit astfel cei mai de seama credinciosi, fruntasii musulmanilor si conducatorii celor evlaviosi. Pentru cei care au venit dupa ei, este de ajuns ca merit sa mearga pe urmele lor si sa urmeze calauzirea lor. De aceea Allah ii pomeneste, dintre cei care au venit mai tarziu, pe aceia care ii iau drept pilda si le urmeaza calea, spunand: „Iar cei care au venit dupa ei”, adica dupa muhajiruni si ansari, „spun”, dorind binele pentru ei insisi si pentru toti credinciosii: „Doamne al nostru, iarta-ne pe noi si pe fratii nostri care ne-au precedat in credinta!”

Aceasta este o rugaciune cuprinzatoare pentru toti credinciosii, dintre primii insotitori ai Profetului si dintre cei de dinaintea si de dupa ei. Ea arata una dintre binefacerile credintei: credinciosii isi sunt de folos unii altora si se roaga unii pentru altii, datorita credintei pe care o impartasesc. Aceasta credinta cere incheierea legaturii de fratie dintre credinciosi, iar printre roadele acesteia se numara rugaciunea unora pentru ceilalti si iubirea reciproca. De aceea Allah pomeneste in aceasta rugaciune inlaturarea ranchiunii din inima, fie ea putina sau multa. Cand ranchiuna dispare, se statorniceste opusul ei: iubirea fata de credinciosi, loialitatea, dorinta sincera de bine si celelalte drepturi ale credinciosilor.

Allah i-a descris pe cei de dupa insotitorii Profetului prin credinta, deoarece cuvintele lor „ne-au precedat in credinta” arata ca o impartasesc cu acestia si ca ii urmeaza pe insotitori in convingerile si temeliile credintei. Acestia sunt oamenii Sunnei si ai comunitatii, carora li se potriveste, numai lor, aceasta descriere deplina. I-a descris, de asemenea, prin recunoasterea pacatelor si cererea de iertare pentru ele, prin cererea de iertare unii pentru altii si prin straduinta de a inlatura din inimile lor ranchiuna si ura fata de fratii lor credinciosi. Rugaciunea lor pentru aceasta cere cele pe care le-am pomenit si cuprinde iubirea unora fata de ceilalti, faptul ca fiecare ii doreste fratelui sau ceea ce isi doreste pentru sine si ca ii vrea binele cu sinceritate, fie ca acesta este de fata sau absent, viu sau mort.

Acest verset nobil arata ca toate acestea se numara printre drepturile pe care credinciosii le au unii fata de altii. Ei isi incheie apoi rugaciunea cu doua Nume nobile, care arata desavarsirea indurarii lui Allah, marea Sa compasiune si bunatatea Sa fata de ei. Printre manifestarile acestora, ba chiar printre cele mai insemnate, se afla faptul ca El le da putinta de a implini drepturile Sale si drepturile robilor Sai. Aceste trei categorii alcatuiesc aceasta comunitate si sunt cele indreptatite la bunurile „fay'”, a caror cheltuire urmareste interesele Islamului. Acestia sunt oamenii lui si cei vrednici de el. Fie ca Allah sa ne faca dintre ei, prin bunavointa si darnicia Sa!

Comentariul versetelor 11 la 17

Apoi Allah Preainaltul arata cat de uimitoare este starea fatarnicilor care le-au insuflat fratilor lor dintre oamenii Scripturii speranta ca ii vor ajuta si le vor fi aliati impotriva credinciosilor. Ei le spun: „Daca veti fi izgoniti, vom pleca si noi impreuna cu voi si nu vom asculta niciodata de nimeni impotriva voastra”, adica nu vom asculta de nimeni care ne-ar mustra sau ne-ar ameninta pentru ca va ajutam, cerandu-ne sa nu va mai sprijinim. „Iar daca veti fi atacati, va vom ajuta. Allah marturiseste ca ei sunt mincinosi” in aceasta fagaduinta cu care si-au amagit fratii. Aceasta purtare nu este neobisnuita pentru ei, caci minciuna este insusirea lor; amagirea si inselatoria sunt mereu alaturi de ei, iar fatarnicia si lasitatea ii insotesc.

De aceea Allah i-a dezmintit prin cuvintele Sale, iar cele vestite de El s-au petrecut asa cum a spus, intocmai potrivit cuvantului Sau: „Daca aceia vor fi izgoniti”, adica scosi si alungati din casele lor, „ei nu vor pleca impreuna cu ei”, din pricina iubirii fata de tinuturile lor, a lipsei de rabdare in lupta si a nerespectarii fagaduintei. „Daca vor fi atacati, nu-i vor ajuta”; dimpotriva, lasitatea ii va stapani, neputinta ii va cuprinde si isi vor parasi fratii atunci cand acestia vor avea cea mai mare nevoie de ei. „Iar daca i-ar ajuta”, presupunand ca aceasta s-ar intampla, „ar intoarce spatele, dupa care nu ar mai primi ajutor”: vor da bir cu fugitii de la lupta si de la sprijinirea lor si nu vor primi ajutor de la Allah.

Motivul care i-a impins la aceasta este ca voi, credinciosilor, „starniti in piepturile lor o frica mai mare decat Allah”. Se tem de voi mai mult decat se tem de Allah si pun frica de o faptura care nu are putere sa-si aduca nici siesi si nici altuia vreun folos sau rau inaintea fricii de Creatorul in a Carui mana se afla raul si folosul, daruirea si oprirea darului. „Aceasta, fiindca ei sunt un neam care nu pricepe” treptele lucrurilor, nu cunoaste adevarata lor fire si nu vede urmarile. Adevarata intelegere, in deplinatatea ei, inseamna ca frica de Creator, nadejdea in El si iubirea fata de El sa aiba intaietate asupra celorlalte, iar celelalte sa le urmeze.

„Ei nu vor lupta impotriva voastra impreuna”, adica fiind adunati laolalta, „decat in cetati intarite sau din spatele zidurilor”. Nu raman statornici in lupta impotriva voastra si nu se hotarasc sa o poarte decat atunci cand sunt la adapost in cetati sau in spatele zidurilor si al imprejmuirilor. In asemenea conditii, ei pot opune o oarecare rezistenta, bizuindu-se pe fortaretele si zidurile lor, fara sa aiba ei insisi curaj. Aceasta este o trasatura dintre cele mai vrednice de osanda. „Puterea lor in lupta dintre ei este mare”: intre ei au o putere mare de lupta; lipsa nu se afla in trupurile sau in forta lor, ci in slabiciunea credintei lor si in dezbinarea dintre ei. De aceea El spune: „Tu ii socotesti uniti”, cand ii vezi adunati si sprijinindu-se unii pe altii, „dar inimile lor sunt dezbinate”, dusmanoase, risipite si imprastiate. „Aceasta”, adica motivul pentru care au insusirile pomenite, este „fiindca ei sunt un neam care nu judeca”: nu au minte si pricepere. Daca ar fi avut minte, ar fi ales ceea ce este mai bun inaintea a ceea ce este mai prejos, nu s-ar fi multumit pentru ei insisi cu partea cea mai josnica dintre cele doua, ar fi fost uniti in cuvant si cu inimile impacate. Astfel s-ar fi ajutat, sprijinit si ar fi conlucrat pentru interesele si foloasele lor religioase si lumesti.

Acesti oameni parasiti dintre oamenii Scripturii, impotriva carora Allah l-a ajutat pe Trimisul Sau si carora le-a dat sa guste umilinta in viata lumeasca, fara sa-i ajute cei care le fagaduisera sprijinul, sunt „asemenea celor care, cu putin timp inaintea lor”, adica necredinciosii din Quraysh, carora „Seitan le-a impodobit faptele si le-a spus: Astazi nimeni dintre oameni nu va poate birui, iar eu va sunt ocrotitor! Dar cand cele doua tabere s-au zarit, el a dat inapoi pe calcaie si a spus: Eu nu am nicio legatura cu voi. Eu vad ceea ce voi nu vedeti”. Ei au fost amagiti de propriile suflete si de cei care i-au inselat, fara sa le fie de folos si fara sa indeparteze de la ei pedeapsa. Au venit la Badr cu trufie si ingamfare, socotind ca isi vor implini dorintele impotriva Trimisului lui Allah si a credinciosilor. Dar Allah i-a ajutat pe Trimisul Sau si pe credinciosi impotriva lor: le-au fost ucise capeteniile si vitejii, unii dintre ei au fost luati prizonieri, iar altii au fugit. Astfel au gustat urmarea rea a faptelor lor si sfarsitul politeismului si al silniciei lor. Aceasta s-a intamplat in aceasta lume, iar „ei vor avea parte”, in Viata de Apoi, de chinul Focului.

Acesti fatarnici, care i-au amagit pe fratii lor dintre oamenii Scripturii, sunt „asemenea lui Seitan, care ii spune omului: Nu crede!” Ii impodobeste necredinta, i-o infatiseaza frumoasa si il cheama la ea. Dar, cand omul se lasa inselat de el, cade in necredinta si ajunge la nenorocire, Seitan, pe care l-a luat drept aliat si care l-a chemat la cele spre care l-a chemat, nu-i este de folos. Dimpotriva, se dezice de el si spune: „Eu nu am nicio legatura cu tine. Eu ma tem de Allah, Domnul lumilor”. Adica: nu am puterea de a indeparta de la tine pedeapsa si nu-ti pot aduce nici macar un fir de bine.

„Sfarsitul amandurora”, al celui care a chemat, adica Seitan, si al celui chemat, adica omul care l-a ascultat, va fi „Focul, in care vor ramane vesnic”, asa cum Allah Preainaltul spune: „El ii cheama pe cei din ceata sa doar ca sa fie dintre locuitorii Flacarilor”. „Aceasta este rasplata celor nedrepti”, care au fost partasi la nedreptate si necredinta, chiar daca asprimea si puterea chinului lor difera. Aceasta este purtarea obisnuita a lui Seitan cu toti aliatii lui: ii cheama si ii atrage prin amagire spre ceea ce le face rau, pana cand cad in plase si sunt inconjurati de pricinile pieirii. Atunci se dezice de ei si ii paraseste. Intreaga vina si mustrare cad asupra celui care l-a ascultat. Allah a avertizat impotriva lui, a pus in garda si a facut cunoscute scopurile lui, tinta si sfarsitul lui. Asadar, cel care cuteaza sa-l asculte este un neascultator care a lucrat in cunostinta de cauza si nu are nicio scuza.