Al-Hujurat · 49:14–18

Versetele 14 la 18

Allah Preainaltul relateaza spusele beduinilor care au intrat in Islam pe vremea Trimisului lui Allah, binecuvantarea si pacea lui Allah fie asupra lui, fara intelegere limpede si fara sa indeplineasca ceea ce credinta cere si implica. Cu toate acestea, ei au pretins si au spus: „Am crezut!”, adica am dobandit o credinta deplina, care implineste toate cerintele ei. Acesta este intelesul afirmatiei lor. Allah i-a poruncit Trimisului Sau sa le raspunda, spunand: „Spune: Voi nu ati crezut”, adica nu pretindeti ca ati ajuns la treapta credintei depline, atat in cele vazute, cat si in cele launtrice. „Spuneti insa: Ne-am supus”, adica am intrat in Islam; opriti-va la aceasta.

Pricina este ca „credinta nu a intrat inca in inimile voastre”. V-ati supus numai din teama, din speranta sau dintr-un alt motiv asemanator care a stat la baza credintei voastre; de aceea, bucuria credintei nu a patruns in inimile voastre. Cuvintele „credinta nu a intrat inca in inimile voastre” se refera la momentul in care ati rostit aceasta afirmatie. Ele contin o aluzie la starea lor de mai tarziu, caci Allah le-a daruit multora dintre ei credinta adevarata si lupta pe calea lui Allah.

„Daca ascultati de Allah si de Trimisul Sau”, facand binele sau parasind raul, „El nu va va scadea nimic din faptele voastre”. Nu va va scadea nici cat greutatea unui fir de praf, ci va va da rasplata lor pe deplin, in chipul cel mai desavarsit. Nu veti pierde nimic din ele, mic sau mare. „Cu adevarat, Allah este Atoateiertator, Indurator”: El il iarta pe cel care se caieste si se intoarce la El si are mila de el, primindu-i cainta.

„Credinciosii sunt numai”, adica in adevaratul inteles al cuvantului, „cei care au crezut in Allah si in Trimisul Sau” si „au luptat pe calea lui Allah”: cei care au unit credinta in Allah si in Trimisul Sau cu lupta pe calea Sa. Daca cineva lupta impotriva necredinciosilor, aceasta arata credinta deplina din inima lui, fiindca acela care se straduieste impotriva altora pentru Islam, credinta si implinirea randuielilor ei se va stradui cu atat mai mult impotriva propriului suflet. Cel care nu gaseste in sine taria pentru aceasta lupta dovedeste prin aceasta slabiciunea credintei sale.

Allah Preainaltul a pus drept conditie a credintei lipsa indoielii, caci credinta folositoare este convingerea sigura si hotarata in ceea ce Allah a poruncit sa fie crezut, o convingere pe care nu o atinge indoiala in niciun fel. „Aceia sunt cei sinceri”: ei si-au adeverit credinta prin faptele lor frumoase. Orice afirmatie prin care cineva se declara sincer este una insemnata si trebuie sustinuta prin dovada si argument. Cea mai mare dintre aceste pretentii este credinta, de care depind fericirea, izbanda vesnica si izbavirea fara sfarsit. Cel care o pretinde si ii implineste obligatiile si cerintele este cel sincer, credinciosul adevarat. Despre cel care nu este astfel se stie ca nu este sincer in pretentia sa, iar aceasta nu-i este de folos. Credinta din inima nu o cunoaste decat Allah Preainaltul. A pretinde ca ea exista sau nu exista in acest fel inseamna a-L instiinta pe Allah despre ceea ce se afla in inima, ceea ce este lipsa de buna-cuviinta si gand rau despre Allah.

De aceea, El spune: „Spune: Il instiintati voi pe Allah despre religia voastra, cand Allah stie tot ce se afla in ceruri si pe pamant? Allah este Atotstiutor asupra oricarui lucru.” Aceasta cuprinde toate lucrurile, printre care si ceea ce se afla in inimi: credinta sau necredinta, dreptatea sau nelegiuirea. Allah Preainaltul le stie pe toate si rasplateste pentru ele: daca sunt bune, rasplata este buna, iar daca sunt rele, rasplata este rea.

Aceasta este una dintre starile celui care isi atribuie credinta fara sa o aiba. Fie pretinde ca Il instiinteaza pe Allah, desi se stie ca El cunoaste orice lucru, fie urmareste prin aceste cuvinte sa-i aminteasca Trimisului ca i-ar fi facut o favoare, de parca ar fi daruit ceva in folosul lui lumesc, fara sa urmareasca propriul bine. Aceasta inseamna a se impodobi cu ceea ce nu infrumuseteaza si a se lauda inaintea Trimisului cu ceva care nu se cuvine sa le fie motiv de mandrie. In realitate, Allah Preainaltul este Cel care le-a facut lor o favoare. Asa cum El le-a daruit crearea, hrana si binefacerile vazute si ascunse, tot astfel le-a daruit calauzirea catre Islam si credinta, iar aceasta binefacere este mai presus de toate. De aceea spune: „Ei socotesc ca ti-au facut o favoare prin faptul ca au imbratisat Islamul. Spune: Nu socotiti Islamul vostru o favoare facuta mie! Dimpotriva, Allah v-a facut voua o favoare calauzindu-va catre credinta, daca sunteti sinceri.”

„Cu adevarat, Allah cunoaste cele nevazute ale cerurilor si ale pamantului”: lucrurile ascunse din ele, care sunt tainuite fapturilor, precum cele din adancurile marilor, din intinderile deserturilor, cele pe care le acopera noaptea ori le ascunde ziua. El cunoaste picaturile de ploaie, firele de nisip, tainele piepturilor si cele ascunse ale lucrurilor. „Nu cade nicio frunza fara ca El sa o stie; nu exista niciun bob in intunecimile pamantului, nici ceva verde si nici ceva uscat, fara sa fie intr-o Carte limpede” [al-An'am, 6:59]. „Allah vede bine ceea ce faceti”: El va numara faptele si va va da rasplata lor deplina, potrivit milei Sale cuprinzatoare si intelepciunii Sale desavarsite.

S-a incheiat explicatia Surei al-Hujurat, cu ajutorul lui Allah, cu darul, generozitatea si marinimia Sa. Lauda Ii apartine lui Allah.