Ghafir · 40:82–85

Versetele 82 la 85

Allah ii indeamna pe cei care Il tagaduiesc pe Trimisul lor sa calatoreasca prin pamant cu trupurile si inimile lor si sa-i intrebe pe cei care cunosc: „ca sa vada”, cu o privire de cugetare si de cercetare a dovezilor, nu cu nepasare si neglijenta, „care a fost sfarsitul celor de dinaintea lor”, dintre neamurile trecute, precum 'Ad, Thamud si altele.

Aceia aveau o putere mai mare, mai multe averi si urme mai impunatoare pe pamant: cladiri trainice, plantatii frumoase si culturi bogate. Insa „ceea ce agoniseau nu le-a folosit” cand a venit Porunca lui Allah. Puterea nu le-a folosit, nu s-au putut rascumpara cu averile lor si nu s-au putut adaposti in cetatile lor.

Apoi Allah a amintit nelegiuirea lor cea mare: „Cand Trimisii lor le-au venit cu dovezi limpezi”, cu Scripturi dumnezeiesti, minuni marete si cunoastere folositoare care deosebea calauzirea de ratacire si adevarul de fals, „ei s-au bucurat de stiinta pe care o aveau”, care se impotrivea religiei Trimisilor.

Este stiut ca bucuria lor fata de aceasta cunoastere arata cat de mult erau multumiti de ea, cat de strans se tineau de ea si cat de mult se impotriveau adevarului adus de Trimisi, socotindu-si falsitatea drept adevar. Aceasta ii cuprinde pe toti cei care folosesc cunostinte pentru a contrazice ceea ce au adus Trimisii.

Dintre cunostintele care intra cel mai indreptatit in aceasta categorie sunt filosofia si logica greaca, prin care multe versete ale Coranului au fost respinse, iar pretuirea lui in inimi a fost slabita. Dovezile sale sigure si hotaratoare au fost socotite simple dovezi verbale, care nu ar aduce nicio certitudine, iar judecatile oamenilor nechibzuiti si ale celor care urmeaza falsitatea au fost puse mai presus de ele. Aceasta este una dintre cele mai mari forme de denaturare a semnelor lui Allah, de impotrivire si de contrazicere a lor. Allah este Cel de la care se cere ajutor. „Iar ceea ce luau in deradere i-a inconjurat”, adica pedeapsa de care isi bateau joc s-a abatut asupra lor.

„Cand au vazut pedeapsa Noastra”, au recunoscut adevarul atunci cand recunoasterea nu le mai folosea si „au spus: Credem numai in Allah si nu mai credem in ceea ce Ii asociam”, dintre idoli si chipuri cioplite. Ne lepadam de orice cunoastere sau fapta care se impotriveste Trimisilor.

„Insa credinta lor nu le-a mai fost de folos dupa ce au vazut pedeapsa Noastra”, adica in acea stare. Aceasta este „randuiala lui Allah care s-a implinit fata de robii Sai”: cand pedeapsa lui Allah se abate asupra tagaduitorilor si atunci cred, credinta lor nu este valabila si nu ii izbaveste de pedeapsa. Este o credinta impusa de nevoie, la care au fost constransi, si o credinta intemeiata pe ceea ce vad. Credinta folositoare, care il izbaveste pe cel ce o are, este cea aleasa de bunavoie, credinta in nevazut, inainte de aparitia semnelor pedepsei. „Si atunci au pierit necredinciosii”, in clipa nimicirii si a gustarii pedepsei, pierzandu-si religia, viata lumeasca si Viata de Apoi. In acea locuinta nu este vorba doar despre pierdere, ci despre o pierdere care aduce nefericire, prin chinul cumplit in care vor ramane vesnic.

Cu aceasta se incheie, prin lauda, bunatatea si ajutorul lui Allah, talcuirea Surei al-Mu'min, numita si Ghafir, nu prin puterea si taria noastra. Lui I se cuvin multumirea si lauda.