Ali 'Imran · 3:187–188

Versetele 187 si 188

Legamantul este o fagaduinta intarita si obligatorie. Allah Preainaltul a luat acest legamant de la fiecare om caruia i-a daruit Cartile si stiinta: sa-i invete pe oameni lucrurile de care au nevoie din ceea ce Allah l-a invatat, sa nu le ascunda si sa nu-i lipseasca de ele.

Aceasta datorie este cu atat mai insemnata atunci cand oamenii cer stiinta ori se petrece ceva care impune lamurirea ei. In asemenea imprejurari, fiecarui om care are stiinta ii revine datoria de a o face cunoscuta si de a explica lucrurile prin care adevarul se deosebeste de falsitate.

Cei calauziti au implinit aceasta indatorire asa cum se cuvine. Le-au impartasit oamenilor din ceea ce Allah ii invatase, cautand multumirea Domnului lor, din mila fata de fapturi si de teama pacatului pe care il aduce ascunderea stiintei.

Cat despre cei carora li s-a dat Cartea - iudeii, crestinii si cei asemenea lor -, ei au aruncat aceste legaminte in spatele lor si nu le-au dat nicio importanta. Au ascuns adevarul si au facut vadita falsitatea, cutezand sa incalce hotarele lui Allah si nesocotind dreptul lui Allah si drepturile oamenilor.

In schimbul acestei ascunderi nu au dobandit decat un pret neinsemnat: rangurile de conducere si putina avere pe care le-au primit de la cei nechibzuiti, care isi urmeaza poftele si dau intaietate dorintelor lor in fata adevarului.

„Ce rea este marfa pe care au cumparat-o!” Este cea mai rea si mai pagubitoare dintre tranzactii. Lucrul pe care l-au dat in schimb - lamurirea adevarului, care duce la fericirea vesnica si slujeste interesele religioase si lumesti ale oamenilor - este cel mai insemnat si mai maret dintre scopuri.

Ei au ales insa ceea ce este josnic si vrednic de dispret si au renuntat la ceea ce este inalt si pretios, din pricina nefericirii si josniciei lor si fiindca nu erau potriviti decat pentru lucrul pentru care fusesera creati.

Apoi Allah a spus: „Sa nu-i socotesti pe cei care se bucura de ceea ce au savarsit”, adica de faptele lor rele si de falsitatea din vorbele si faptele lor, „si iubesc sa fie laudati pentru ceea ce nu au facut”, adica pentru binele pe care nu l-au savarsit si adevarul pe care nu l-au rostit.

Ei au imbinat astfel savarsirea si rostirea raului si bucuria de a-l fi facut cu dorinta de a fi laudati pentru un bine pe care nu l-au savarsit.

„Sa nu-i socotesti nicidecum la adapost de pedeapsa.” Ei nu se afla intr-un loc din care ar putea scapa de ea. Dimpotriva, o merita, iar ea ii va ajunge negresit. De aceea El a spus: „Ei vor avea parte de o pedeapsa dureroasa.”

Versetul ii cuprinde pe oamenii Cartii care se bucurau de stiinta pe care o aveau, desi nu-l urmau pe Mesager - pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa - si pretindeau ca aveau dreptate in toate vorbele si faptele lor.

El il cuprinde, de asemenea, pe orice om care urmeaza o inovatie in vorba ori fapta, se bucura de ea, ii cheama pe ceilalti la ea si pretinde ca el are dreptate, iar ceilalti se afla in greseala, asa cum fac adeptii inovatiilor.

Versetul arata si ca acela caruia ii place sa fie laudat pentru binele pe care il savarseste si pentru urmarea adevarului nu este vrednic de mustrare, daca nu urmareste prin aceasta ostentatia si dobandirea faimei. Dimpotriva, aceasta poate fi cautata, iar Allah poate rasplati astfel pe cei care rostesc si savarsesc binele de dragul Sau.

Allah le daruieste aceasta rasplata robilor Sai alesi care I-o cer, asa cum Ibrahim - pacea fie asupra sa - a spus: „Daruieste-mi o pomenire frumoasa printre cei de mai tarziu” (ash-Shu'ara', 26:84).

Allah Preainaltul a spus si: „Pace asupra lui Nuh printre toate lumile! Astfel ii rasplatim Noi pe cei care fac bine” (as-Saffat, 37:79-80).

Iar robii Celui Milostiv spun: „Fa din noi pilde pentru cei cu taqwa” (al-Furqan, 25:74).

Aceasta se numara printre binecuvantarile pe care Allah le daruieste robilor Sai si printre harurile pentru care trebuie sa-I fie recunoscatori.